Drace! E timpul, se-apropie noaptea!
Am hotărât. Totul se va sfârşi.
Jocul sinistru se va sfârşi. Voi da drumul luminii.
Desfăcând-o din lanţ, o voi asmuţi
asupra celor din urmă neguri amăgitoare şi umbre.
Vino, noapte! Sânt gata. Calul e pregătit:
în cîlţi i-am legat copitele. Mute,
nici un zgomot nu vor stârni.
Tiptil, pe furiş, înfăşurat în pelerina nopţii,
voi intra călare
în regatul înflorit al iluziilor,
înjunghiind străjile, crunt voi intra
cu sabia-n mână, fioros, spintecând,
tăind orbeşte în dreapta şi-n stânga.
Crâncen măcel voi aduce, urgie,
printre măştile vechi, surâzătoare,
idoli albaştri şi galbeni şi mov,
foşnitoare mătăsuri vii, mucavale boite,
fantome albe, portocalii,
crunt voi reteza în dreapta şi-n stânga
capete uşoare de gumă bălţată, de hârtie,
capete dure de tuci şi de lemn zugrăvit,
fragile globuri mincinos poleite -
sânge, sânge pestriţ va curge în juru-mi
urcând în valuri de culori strigătoare
până la pieptul calului…
Pe viul Dumnezeu, totul se va sfârşi!
Cumplit voi intra la noapte
în regatul iluziilor
şi plecând, ostenit, plin de răni şi de semne,
plin de rănile propriei mele spade,
din patru părţi, foc voi pune
mincinoasei împărăţii!…
Şi galopând bucuros,
în plină lumină, la-ntoarcere,
scalpuri sângerânde, multicolore,
voi purta la oblânc
spre adeverirea gloriei mele…
……………………………………………………….
O, nu mă credeţi, prieteni – vă mint.
Dar, ştiţi şi voi, se ivesc câteodată pe lună
mari furtuni, mai ales primăvara,
valuri înalte stârnind pe Marea Serenităţii.
Şi iată deci cum,
luna privind-o într-o seară,
mi s-a părut că ridică sprânceana
şi că-mi surâde…
-De ce-mi zâmbeşti aşa? îi strigai mânios,
drept cine mă iei?…
(mânios, fireşte, căci, voi ştiţi, adesea
asupră-ne năvălesc mari amăgiri).
-Sânt eu! îmi răspunse un glas. Mi-eşti drag!
Şi nu era, nu era luna.
Lăsaţi, deci, iluziile să vină la mine.
Din vol. Nevoia de cercuri (1966).
în cîlţi i-am legat copitele. Mute,
nici un zgomot nu vor stârni.
Tiptil, pe furiş, înfăşurat în pelerina nopţii,
voi intra călare
în regatul înflorit al iluziilor,
înjunghiind străjile, crunt voi intra
cu sabia-n mână, fioros, spintecând,
tăind orbeşte în dreapta şi-n stânga.
Crâncen măcel voi aduce, urgie,
printre măştile vechi, surâzătoare,
idoli albaştri şi galbeni şi mov,
foşnitoare mătăsuri vii, mucavale boite,
fantome albe, portocalii,
crunt voi reteza în dreapta şi-n stânga
capete uşoare de gumă bălţată, de hârtie,
capete dure de tuci şi de lemn zugrăvit,
fragile globuri mincinos poleite -
sânge, sânge pestriţ va curge în juru-mi
urcând în valuri de culori strigătoare
până la pieptul calului…
Pe viul Dumnezeu, totul se va sfârşi!
Cumplit voi intra la noapte
în regatul iluziilor
şi plecând, ostenit, plin de răni şi de semne,
plin de rănile propriei mele spade,
din patru părţi, foc voi pune
mincinoasei împărăţii!…
Şi galopând bucuros,
în plină lumină, la-ntoarcere,
scalpuri sângerânde, multicolore,
voi purta la oblânc
spre adeverirea gloriei mele…
……………………………………………………….
O, nu mă credeţi, prieteni – vă mint.
Dar, ştiţi şi voi, se ivesc câteodată pe lună
mari furtuni, mai ales primăvara,
valuri înalte stârnind pe Marea Serenităţii.
Şi iată deci cum,
luna privind-o într-o seară,
mi s-a părut că ridică sprânceana
şi că-mi surâde…
-De ce-mi zâmbeşti aşa? îi strigai mânios,
drept cine mă iei?…
(mânios, fireşte, căci, voi ştiţi, adesea
asupră-ne năvălesc mari amăgiri).
-Sânt eu! îmi răspunse un glas. Mi-eşti drag!
Şi nu era, nu era luna.
Lăsaţi, deci, iluziile să vină la mine.
Din vol. Nevoia de cercuri (1966).
