Brusc, pasărea a murit în zbor;
ca o pupilă piezişă taie un nor.
Şterge cu aripa flască
steaua verde gata să nască.
Suna murdar şi greoi
prin aripa ei, aerul a noroi.
Cade din ce în ce mai încet
spre secret.
Din interiorul cel mare spre interior
fără trepte şi neagră,
clătinîndu-se pentru nimeni
sporind cu greaţă singurătatea...
Loveşte frunza, fructa;
urmează un sunet de picior de animal
în fugă atingînd pământul
inundat
de lacrimi independente de ochi,
de umezeală independentă de frig,
de tăcere independentă, migratoare.
Din vol. Epica Magna
