În vreme ce-şi
mângâie iubita-studentă
scoţându-i
sutienul de-o albeaţă îngerească
tânărul profesor
de filologie rosteşte cuvinte
licenţioase
spunându-i dragii
sale fragile ce roşeşte că
în caz contrar
poporul
ar uita anumite
verbe
şi deci limba
română ar sărăci
şi nici ardoarea
amorului n-ar fi deplină
dacă
îndrăgostiţii nu ar cunoaşte
întreaga bogăţie
lingvistică
ce exprimă
nuanţele sentimentelor
senzaţiilor
pornirilor şi
sosirilor pătimaşe – tot spune
profesorul de
filologie clasică
în vreme ce-şi
drăgosteşte iubita-studentă
căreia îi mai
şopteşte la ureche
şi alte cuvinte –
cum să vă spun? – mai că
necuviincioase
dar
în aceeaşi clipă
uitate
ireversibil uitate de
studenta cuprinsă
de cel dintâi
înspăimântător
de abisal miraj al – parcă –
stingerii de
conştiinţă
al dulcii stingeri
de conştiinţă.
31.V.1992
