I
Durerea poate fi întruchiparea vitală a erorii.
Ea stă la rădăcina cunoaşterii şi a revelaţiei: naşterea.
Organele noastre de simţ sunt balanţe delicate ale durerii. Culorile, albastrul de pildă, roşul de pildă, sunt stinse şi suave dureri ale vederii.
Nu receptăm realul prin simţuri, ci durerea lui. În acest sens, bunul simţ este obişnuinţa şi practica durerilor convenţionale. El poate fi considerat ca o reacţie melodică a organelor, iar nu ca o posesiune de informaţii reale.
Durerile suave pot părea adevăruri obiective, dar ele nu sunt decât împliniri nespectaculare ale erorii. În existenţă, epica este organul colectiv al durerii. Îndepărtare de legi, ea constituie un real al obişnuirii su neobişnuirii cu realul, iar nu un real al realului.
II
În cazul durerii fizice ne apare mai distinctă interdependenţa dintre eroare şi durere. Un os rupt, adică un os în afara legilor de os, adică în eroare, provoacă restului organismului din care se compune durere pâna la urlet.
Legea este cea care resimte eroarea. Am putea afirma că legea este ce care resimte durerea, legea în diferitele ei încorporări.
Durerea abstractă, mai puţin sesizabilă, se manifestă prin angoasă, prin nelinişte calmă.
Epica poate fi carecterizată prin nelinişte calmă, iar în corespondenţă literară, eposul şi culminaţia sa, mitul, prin actul întâmplării, considerând întâmplarea o îndepărtare de lege, adică o eroare, se întruchipează vital prin durere.
Subiectul eposului este eroarea.
III
Înţelegând durerea ca pe o formă a erorii; eroarea ca pe o îndepărtare de lege; legea ca pe un fiind al lui este; simţim durerea ca pe o îndepărtare de este; ca pe o îndepărtare fie în imaginar, în nefiind, fie în obiecte, în murind.
Ne representăm durerea ca pe un orice alt număr în afara lui unu.
("Fiziologia poeziei" III. Contemplarea lumii din afara ei)
