V-am alungat din oraşele noastre,
Eraţi martori prea severi,
Prea clarvăzători în orbirea voastră.
Abia câţiva dintre voi în scuaruri,
Piperniciţi, cu aripile tăiate, fără fâlfâiri,
Nu vor spune nimic de rătăcirile noastre,
Prizonieri şi muţi în fumăraia gărilor.
Ah! Putem să ne arătăm urâţeniile,
Să ne sfâşiem, să ne schimonosim,
Nici pietre, nici animale, nici flori
Nu-şi vor aminti feţele noastre.
Iată-ne foarte liniştiţi,
Nimeni nu va putea depune mărturie împotrivă-ne,
Pădurile erau departe de oraşe.
Ce au văzut munţii? Ce au văzut lupii?
Ca să ne poată judecata pe lumea cealaltă
Va trebui strâns probe,
În robele lor, ca judecători, fluviile
Se vor ridica, dar nu ne vor recunoaşte.
Am ucis pe cel nevinovat, am apăsat pe cel slab,
Dar totul s-a petrecut între noi, în loc închis,
Niciun graur, niciun trifoi
N-au văzut pe victimă, nici pe călău.
Putem bănui copacii
Care se înapoiau în căruţele iernii?
Umili, învinşi, în căminele noastre de marmură
Şi părul lor cald fluturând în aer.
Auzeam afară scârţâind roţile
Sub încărcătura grea de lemne.
Lunecând, tăcută, ca prova
Unei corăbii, pădurea intra sub acoperişurile noastre.
De acestea nu gândeam că ar trebui să ne temem,
Flăcările săltau ca veveriţe
Şi totuşi lemnele au trebuit să ne plângă:
Ca să ne urmeze, au devenit sicrie.
Ele ştiu totul şi în moarte
Aduc mărturie amprenta noastră,
Au atras în cursă corpul nostru
Şi sufletul nostru adevărat sau fals.
Ele cunosc totul despre locuinţele noastre,
Au asistat la jocurile noastre josnice,
Şi cu violenţă vor lumina ora
Judecăţii, profilele noastre hidoase.
