Ca o moară este sufletul meu: cu ispite, cu pocăinţe. Cade o
ploaie lină peste cinematograful din grădină, peste staulul vitelor, peste
sălaşul oilor, peste prealuminata monastire. Cade cer blând, până-n dimineaţă,
în gol mormânt.
E o biserică pardosită cu mari cărţi pe care îngenunchi. Şi
din chivoturi căptuşite cu satin scot psaltire şi alăute evreieşti. Iar îngerii
coboară din cer icoane ale Împărăţiei. Doamne, mângâie-mă îndeaproape. Din
icoane dau muguri şi frunze şi răsar Trei Dumnezei care merg împreună.
Doamne, iată, în jurul meu sunt mulţi lei care dau târcoale,
vrând să mă apuce. Doamne, sunt şi oameni cu urechi alungite şi cu fălci
proeminente, privindu-mă cu înfricoşare. Iar eu sunt fugit în vagoane de marfă.
Picură-mi, Doamne, timp înviat în inimă, fă-mă îmbrăcat în
înger. Fă să ardă cu flacăra dragostei ceara translucidă a sufletului meu care
este orb.
Stau pe un scaun de un deget, la o masă de o palmă, închis
în mine, fără să mişc buzele, nebun în luna a noua de Ierusalim. Căci mi-am
înhămat limba la gânduri iar acum pământul e viu împrejurul nostru. Citind
neîncetat Evanghelie, limba ni s-a făcut sfeşnic, aşteptând cu nerăbdare să se
pună în ea lumina rugăciunii. Şi în jur era deşertul mănos dinaintea aflării
Canaanului.
Scăpând de patima limbajului şi de trupul stăpânit de
mirare, pătrund, Doamne, în dimineaţa Împărăţiei Tale, cea cu multe ferestre,
prin deschizătura contemplaţiei, acolo unde pereţii cântă, unde totul este fără
chip, ca într-un pahar, nălţând ochii, Doamne, către lumina cea subţire, iar
sandalele mi-au luat foc şi m-am temut de frumuseţe, căci miroseam sufletele
pustnicilor ivite prin minune. Mergeam în căruţă la Nuntă.
Dă-mi, Doamne, pe Duhul, Cel ce năvăleşte în rod, Care scrie
învierea înăuntrul seminţelor.
