*
nu mai puteam să ies din zăpadă
şi aveam o sută douăzeci de ani. şi nu
mai puteam să ies din moarte.
nu mai puteam să ies din îmbrăţişarea iubitei,
adică nu puteam să ies din trupul mamei
care mă aştepta hohotind de singurătate,
cu tâmplarul ei alături, cel cu oase strămoşeşti.
maica mea care-mi mângâie părul alb, şuviţele
părului meu de lapte. măicuţa mea
pe care o ţin în palmă ca un fricos
să nu o scap când mă va naşte.
*
desigur, larma se aude mai bine în tăcere. lumina
se vede întreagă în întuneric.
din corpul lui tânăr ieşea cu vremea un corp bătrân.
din corpul ei bătrân ieşea un copil. îl învelea
cu o mantie de lână.
*
aceasta este calea, de la nimic la moarte.
şuvoiul de neoprit. cu verbul în gură.
nespovediţi, neîmpărtăşiţi. pierzându-ne
de timpuriu virginitatea. mâncare de fum pentru
fiara de fum.
omenirea a rămas mult în urmă, scaldă morţi.
inima mea nu este decât cutremur de pământ.
osteneală a dragostei.
*
ca orice începător în citit
am orbit de la lumina literelor dintâi.
fiind tratat competent de domnul cronicar
(în vreme ce cuviosul Antonie se retrăsese în peştera
1. în timp
ce cuviosul Teodosie zidea mânăstirea).
orbecăiam după ştergerea completă a feţei.
ca un învăţăcel. eram martor la luarea vieţii prin citit.
la înălţarea la cer prin citit.
la încolţirea ochiului.
la a doua venire a vederii. amin.
*
masă erau coastele Lui pe care stăteau înghesuiţi
aură lângă aură învăţăceii. după ce le spăla faţa
şi mâinile şi inima.
se înălţau înăuntrul lor, în cer. le-a întins carnea sa
de pruncuţ care s-a transformat în pâine. şi-a stors
podul palmelor din care s-au scurs firişoare de vin.
ei luau şi gustau, dând de la unul la altul.
şi El era în ei şi ei erau în El. o singură cină.
*
dar ritualul funerar din care fac parte. mai întâi.
mamă cu aripi. lăsai plug, corabie. ceilalţi erau
puşi în cosciuge de vii sau lucrau la maşini de cusut.
cu meşteşug. cu mâini pe piept, astfel zburam.
căci ne-a zis Domnul să ieşim din ţara, din neamul
şi din casa în care ne-am născut.
şi să mergem tot către Canaan.
*
toţi oamenii aceia, la început tăcând între ei, iar
apoi vorbind câte puţin. s-au transformat în nisip,
devenind postul deşertului. în patruzeci de ani,
trâmbiţele se făcuseră cât degetarele. iar vântul
plângea pe la uşi. suiţi în pustie, ca poamele rămase pe
crengi din anul trecut. oasele lor luate de valul pustiei.
suiţi în clopotniţa singurătăţii de pe urmă ca liliecii.
oasele lor corăbii în deşert, cărând mirodenii.
*
poemul era om întins pe jeratic. deschidea gura,
clipea ca şi cum ar fi vrut să spună ceva. şi
cineva, nu ştim cine anume, aruncase nadă să-l prindă.
şi poemul se zvârcolea cu omul în el, înălţându-şi
capul, cu dungile pe frunte cât degetul, cu braţele
desfăcute.
*
cu ochii măriţi, aprinşi de jar, ca să vadă totul,
absorbind lumea în vedere, afundându-se în ea
ca într-o lână a luminii. cu pielea iubitoare,
îmbrăţişătoare ca grăsimea de jertfă
ce se topeşte pe altar.
ca gândul când se roagă, făcându-se ca o floare a
soarelui a minţii.
cu sufletul ca o fântână cu izvor dulce, ca o ploaie
peste câmp, ca pustia în care ne punem sămânţa
lacrimilor.
pe drumul celor săraci cu duhul, al celor ce plâng, al
celor blânzi, al celor ce flămânzesc şi însetează de
dreptate, al celor milostivi, al celor curaţi cu inima, al
făcătorilor de pace, al celor prigoniţi pentru dreptate.
*
nu ştiu să citească. ei cântă psalmi învăţaţi
şi duc viaţă de furnici. văd îngeri şi chiar
pe diavolul cel cocoşat.
pentru că lumina e multă şi neisprăvită. iar întunericul
e adânc, adânc.
*
curgere spre izvor ne trebuie. a ne adânci de la
îmbrăţişarea de lemn la cea de foc. de a ajunge
ne trebuie în cămara cea ascunsă. frământând cărămizi
cât palma, pentru scris. o lumină veche intrată în
ziduri, înconjurând cu seul ei capete. aflat între cuburi
de trup şi valuri de sânge, ca muntele şi ca marea.
albăstrind la ziuă în cuţitele pentru tăiat prescuri. de a
fi luaţi în braţe, ca nişte neputincioşi. până nu ne dau
aripile crucii, până viţa de vie nu înfloreşte pe
vârfurile înalte. până scrisul nu trece de tălpile
spânzuratului. până când mâna întinsă nu ajunge la
fruct.
*
mă poţi învia oricând. chiar dacă n-am murit.
mă poţi găsi în cimitirul viilor,
lucrând anluminura.
vrabie singură pe câmpul cu brume.
