Când ceasul vine, când omul trage să moară, când sufletul
iese din trup, atunci vine ultima secundă, atunci are loc desfacerea mâinilor,
desfacerea ochilor, desfacerea limbii, des-facerea. Sufletul, împodobit cu un
mic diamant de lumină, intră în ziua liturgică fără sfârşit. Sufletul este orb
şi surd şi olog, ca un vierme frumos, ca o pasăre golaşă, făcută din cer, ca un
vid de materie, suflet cu mugur sau cu ceteră, îmbrăcat în cămaşă de lumină
ca-ntr-o vietate, deschizând mâini cu dulceaţă, în toată vremea, în tot locul.
Doamne, nu lăsa să mi se sfârşească sufletul, că sufletul
este ochi acoperit de aripă, este lăcustă care suge din har şi care ţopăie
dintr-o lume într-alta, prin suflet intru în Dumnezeu ca printr-o uşă tainică,
sufletul este cărbune aprins al bucuriei, este miezul, sămânţa fiinţei, untdelemn
sensibil, altar nevăzut.
Sufletul, o ţâră timp învelit într-un pergament, o marmeladă
sfântă, o metaforă vie.
Astăzi, Dumnezeu înfăşează lumea; astăzi am vorbit cu
părintele Nichita care ştie să scrie direct pe suflet. În chilia lui era o
adunare mare de aripi.
Astăzi Îl chem pe Domnul cu buzele mult întoarse înăuntru
până mi-ating inima.
Fii cu mine, Doamne, cum ai fost cu Maica Ta.
