Mateiu Ion Caragiale - A început să-mi placă să povestesc...

– A început să-mi placă să povestesc, murmură ca pentru dânsul numai. Semn de bătrâneţe.
Ar fi fost, la vârsta lui, mergea pe şaptezeci şi şapte de ani, al doilea după albeaţa strălucitoare a părului tuns scurt şi a lungilor mustăţi. Încolo, voinic şi verde. Iar vioiciunea limpede a privirii îi întinerea şi mai mult faţa de om sănătos şi trăit bine, trandafirie şi netedă, precum îi fusese întreaga viaţă.
– În ce priveşte bătrâneţea, glumii, s-ar cădea să cunoaştem şi părerea cocoanei Masinca.
– Vezi, aşa se scrie istoria. Alţii, atâţia, mulţi, au fost cu folosul, eu cu ponosul. Află că între Masinca şi mine n-a fost nimic şi numai Dumnezeu ştie cât am dorit; am întrebuinţat toate mijloacele ca să ajung la aceea ce îmi părea ţelul cel mai mare al vieţii mele, cel din urmă, însă în zadar. I-am cerut mâna, e de atunci aproape o jumătate de veac, era după despărţenia ei de bărbatul dintâi, de Caegiu. „Rache dragă, mi-a spus, ţin prea mult la tine ca să ţi-o dau, ar fi păcat, zău, mi-e milă să te las şi pe tine pe drumuri şi cu inima zdrobită. Poate să-ţi dau altceva, altădată...” Şi n-a fost niciodată. De aceea am şi rămas  prieteni, că tu ştii: de la prietenie se întâmplă să se treacă la dragoste, dar după dragoste prietenie nu mai poate fi. Şi, fără a-şi stăpâni un suspin: Dacă n-a fost să fie!
Luă halba s-o ducă la gură.
– Las-o, coane Rache, să-ţi aducă alta, asta e trezită.
– Cum sunt şi eu şi amintirile mele.
– Ei, aşa cum sunt, să vrei dumneata să le scrii!
– Sunt prea multe; n-aş mai avea vreme. Câte cărţi ar trebui ca să le încapă pe toate: s-au adunat atâtea în atâţia mari de ani! Multe şi de tot soiul, frumoase şi urâte, vesele şi triste, măreţe şi josnice, pipărate, scârboase, groaznice... zguduitoare...
– Ca aceea de la venirea împăratului Alexandru al doilea în Bucureşti, când vi s-a pus în vedere că, dacă se întâmplă ceva, răspundeţi cu capul?
– Ţi-a spus-o Daniel Zorilă; da, eram comisari amândoi, cei mai levenţi şi mai tineri, ne dase raionul palatului. Bietul Zorilă! cum am fost tovarăşi de viaţă, s-ar fi putut să fim şi de moarte. A fost mare hop de trecut atunci, ce dârdâieli pe noi, ce sudori, om pomeni-o! Dar, e alta întâmplarea la care m-am gândit când am zis zguduitoare.

– Ştii tu, mă întrebă, după un răstimp de tăcere, la colţ unde se taie Calea Moşilor cu bulevardul, pe dreapta, cum mergi spre Pache, e o cârciumă.
– Îi zicea: „La Niţă”.
– O cârciumă veche...
– Mai veche decât mine, în tot cazul, o ştiu de patruzeci de ani, acum vreo douăzeci, întâmplător, i-am fost de câteva ori chiar muşteriu.
– Cârciuma asta are pe bulevard o curticică prin care se intră într-o săliţă. –...din care dai într-o odăiţă... –...cu o masă, scaune şi o canapea de muşama... –...şontoroagă, desfundată, scofâlcită, care are şi ea amintirile ei.
– Are, apăsă grav conu Rache. Şi, în dosul cârciumei e un loc viran...
–...îngust, cu două feţe, una pe bulevard, alta pe Calea Moşilor, uneori cu uluci, alteori fără şi întotdeauna plin de hârtii, de gunoaie, de mortăciuni.
– Îl ştii va să zică?
– Dar cum nu, păcatele mele, coane Rache, numai în aceşti şapte ani din urmă de câte ori am fost osândit să-l văd; nu răspunde pe Calea Moşilor, în faţa casei unde până primăvara asta a fost percepţia noastră, a dumitale şi a mea? E, dacă nu mă înşel, al epitropiei armeneşti.
– Păi, era mahala armenească acolo.
– Am apucat-o. Între cireşii înfloriţi, se afundau sub acoperişuri grele de ţiglă, vechi case cu pridvor, parcă pustii. Rar, la portiţe, ieşeau, sfioşi, copii fără sânge în obraz, cu ochi mari şi negri, sprâncenaţi şi trişti, să privească, aşa cum făceam şi eu, de la fereastra locuinţei mătuşei mele din capul străzii Vântului, ameţitoarea mişcare de pe podul Târgului de afară. În faţa cârciumii cu pricina, pe bulevard, era un fel de ruină care s-a dărâmat în urmă: hotelul Athena.
– Aşa! Acum, încheie el, că suntem în deplină cunoştinţă a locurilor, să păşim la cele petrecute.
Mi s-a dat, într-o vară, însărcinarea de a însoţi pe un atotputernic ministru în drumurile ce, cam o dată pe săptămână, avea de făcut la Sinaia. Am primit-o cu oarecare sfială; se cunoştea firea arţăgoasă şi iute a acestui om greu de mulţumit şi de împăcat. Şi totuşi nu fără plăcere; mi se da prilejul să-l cunosc mai de aproape şi să văd de nu izbutesc să mă iau cu dânsul bine aşa cum mă luasem şi cu alţii de treapta lui şi mai de sus, pe cari îi avusesem de dădăcit. A mers mai lesne decât nădăjduisem; după întâiul drum mi-a dat mâna – la vodă însuşi ajunsesem la două degete –, după al doilea, mi-a dat trăsura lui să mă ducă acasă, după al treilea, m-a oprit la masă. Dar să nu crezi că pentru a-i intra în voie şi a-i fi pe plac a trebuit să-mi dau vreo silinţă, să fac, ori să nu fac, ceva, într-adins sau anume. Avea groază de tutun; eu nu fumam nici înainte. Când toamna, o dată cu acele duceri-întoarceri a încetat şi rostul meu pe lângă dânsul, m-a chemat să-mi spuie să viu să-l văd cât mai des şi a dat, în faţa mea, poruncă să fiu primit întotdeauna. – „Mon cher, mi-a şoptit şeful lui de cabinet, un băiat tare drăguţ şi de viaţă, vous êtes pharamineux, ma parole, ai îmblânzit fiara”.
Avea ceva de fiară mare într-adevăr, de vier, de zimbru ţeapăn şi dârz, uşor de mâniat şi oricând gata să se năpustească asupra vrăjmaşului să-l sfâşie şi să-l calce în picioare. Era un om dintr-o bucată, un luptător primejdios şi aprig. Să cruţe nu ştia, nici să ierte: „adversus hostem aeterna auctoritas”, rostea cel puţin o dată pe zi ca şi: „nu mă tem de soarta lui Barbu Catargiu!” Niţel să fi încercat un trimis străin să se îmbăţoşeze, că-i trântea, tare întotdeauna pe temeiul său de drept: „România nu e ţară de capitulaţii”. Lui vodă însuşi nu se codea să-i mârâie: „Sire, iau răspunderea, toată răspunderea”, cu acel glas adânc ce, la tribună, se umfla tunător şi vajnic. Înţelegi dar că, dacă era preţuit de mulţi şi temut de toţi, iubit nu putea fi de nimeni şi nici nu ţinea, respingând cu uriaşul dispreţ ce însufleţea viu puternica sa făptură, până şi prietenia.
Îţi închipui că nu l-am lăsat să mă dorească, nici să mă uite. Îmi dasem seama că eram omul care îi trebuia. Curând a trecut asupra mea de fapt îndatoririle cele mai grele ale şefului său de cabinet. Noaptea, când îi plăcea să lucreze în liniştea bogatei sale biblioteci, cu perdelele lăsate, îi dam ajutor; îmi dicta, adesea până la ziua albă. Fără să se mai culce, se spăla, se primenea, se îmbrăca şi mergea la minister, după-amiazi avea Cameră, Senat, consiliu, primiri şi seara o lua de-a capul, uneori săptămâni în şir.
Spre iarnă, aşteptându-l odată, la dânsul, mi s-a spus că mă pofteşte coniţa în salonul cel mic.
De naştere mai moţată decât soţul ei, mai bogată, nu frumoasă, dar zveltă, mlădioasă şi dreaptă, cu portul semeţ, avea farmecul deosebit al femeilor sterpe. O fiinţă de lux, făcută pentru găteală şi podoabe şi despre care nu se putea spune mai mult decât că era o cocoană mare. Demnitatea vieţii sale o pusese la adăpost de bârfeli, iar de politică era cu totul străină.
Mă chemase să-mi dea nişte butoni de manşetă – ăştia cari îi port – în semn de recunoştinţă că împărtăşisem greaua trudă a soţului ei şi m-a întrebat dacă cred că guvernul mai stă mult? Dorea să cadă cât mai repede.
Înainte de sărbătorile Crăciunului, ministrul mi-a înmânat o hârtie cu care să trec a doua zi la casieria ministerului să încasez trei mii de lei. Am îndoit hârtia deasupra iscăliturii şi am rupt-o, întinzându-i înapoi partea de sus şi băgând-o pe cea de jos în buzunar.
– Domnule ministru, i-am zis, să mă iertaţi dacă nu vă păstrez decât iscălitura, dar mă socotesc destul de plătit de a lucra pe lângă excelenţa-voastră. Şi apoi nu sunt fără avere: cu nevasta împreună avem, deosebit de leafa mea, venit vreo patruzeci de mii de lei şi nu plătim chirie.
A sărit în sus.
– Cum, cu capul şi cu cartea dumitale, să ai patruzeci de mii de lei pe an şi casă şi să mucezeşti în poliţie? Dar e curată nebunie! Trebuie să faci politică cu mine, data viitoare când viu la putere vei fi deputat sau senator. S-a hotărât!
Dar, până atunci aveau să mai fie câţiva ani, aşa că mi-am văzut înainte de treabă. Vremea a trecut şi primăvara următoare era pe sfârşite.
Într-o seară ministrul a mers la un prânz de gală la legaţia Austriei, poate pentru întâia oară singur; soţia lui era oprită să iasă; răcise. M-am dus şi eu acasă devreme, dar nu m-am dezbrăcat să mă culc; deşi obosit, nu-mi era somn; tot alungându-l nopţi şi nopţi, mi-l speriasem. Am luat la întâmplare o carte: L’Histoire des Treize de Balzac.
Mă cufundasem în citire când, către miezul nopţii, am auzit oprindu-se o trăsură la poartă şi numaidecât apoi bătând cineva tare la uşă. Am ieşit şi am recunoscut, în livreaua lui cafenie, pe feciorul ministrului. Era la faţă ca varul.
– Coniţa, bâlbâi el, vrea să vă vorbească. Uitaţi-vă vine!
Gătită şi sulemenită nu avea nimic schimbat. Tot aşa fără grabă cum intrase, s-a aşezat şi a vorbit. În noaptea aceea am înţeles-o, mi-am dat seama că în amănunţita şi migăloasa ei potriveală dinafară, se răsfrângea, făcută şi prefăcută deopotrivă, fiinţa sa lăuntrică; altmintreli ce tărie de suflet ar fi trebuit să aibă ca, deloc mişcată, cum arăta, să poată povesti liniştită, rece, un lucru pe care eu auzindu-l, simţeam că-mi vine nebunie.
Cam cu un ceas înainte, ministrul ieşise de la legaţie şi, ajutat de fecior, se urcase în trăsura lui, trăsură deschisă cu coşul lăsat, care plecase, la pasul cailor grei, pe strada Vienei, o luase apoi la dreapta pe Calea Victoriei şi iar la dreapta pe strada Romană până acasă. Când a tras la scară, feciorul, care a sărit de pe capră să-şi ajute stăpânul să coboare, a scos un ţipăt: ministrul nu mai era în trăsură.
Fusese, mărturisea, vina ei că-l lăsase singur. Scăpase tocmai în acea seară din vedere să mi-l dea în seamă; ştiam desigur... vara trecută dânsa ceruse de la poliţie pe cineva cât mai de încredere, mai serios, mai bine, să-l privegheze pe soţul ei de aproape şi avusese norocul ca acela să fiu eu. Şi acum, în grozava împrejurare prin care trecea, la mine alergase, în mine mai avea o slabă nădejde. Ah! să nu fi fost afurisita de politică, vechea lui racilă, aţipind stăvilită, ar fi rămas ascunsă. Lui i-ar fi trebuit odihnă, linişte, îngrijiri, nu acea aţâţare necontenită, acel necurmat zbucium. Prea întinsă, coarda vătămată trebuise să plesnească.
Astea mi le spunea franţuzeşte; născută, crescută şi trăită până la măritiş în străinătate, nu ştia, ca atâtea altele din lumea ei, boabă româneşte. Tusea îi trunchea mereu vorba şi batista, cu care cerca să şi-o înăbuşe, o lua de la gură pătată de un roşu ce nu putea fi numai cel de buze. Iar chipul şi privirea îi trădau, aspră, o neîndurată hotărâre.


Ne aflam, răspica dânsa, în faţa unui fapt împlinit, tot ce mai rămânea era, dacă se putea, să nu fie dat în vileag şi aceasta cu orice preţ, chiar cu al vieţii soţului său. Mă ruga să încerc eu să-l caut şi dacă, printr-o minune, s-ar întâmpla să-l găsesc, viu sau mort, să-l aduc numaidecât acasă, în cea mai mare taină. Când zicea să nu se afle, înţelegea numai de cei de „sus”, altfel era chiar nevoie de doi-trei „subalterni” zdraveni: dacă s-ar fi împotrivit cumva – ştiam cât era de vânjos – să nu fi pregetat a pune să-l încăluşeze şi să-l lege. Şi-mi cerea să jur că voi face întocmai.
Mă dezmeticii după ce rămăsei singur. Să nu fi fost parfumul gras şi greu ce lăsase în urma ei femeia care plecase, după ce-mi luase jurământul, aş fi crezut că visasem. Nu-mi închipuisem până atunci să pot fi vreodată supus la o atât de grea încercare. Că vezi, eu mai jurasem o dată, atunci când intrasem în slujbă şi eram acum legat de două jurăminte potrivnice dintre cari pe unul trebuia să-l calc. Pentru vreun altul n-ar fi fost nimic mai uşor decât să meargă dimineaţa la ministreasă, liniştit, să-i spuie că-şi dase, cum ar fi şi fost fireşte, osteneala în zadar şi apoi, făcând pe niznaiul, să-şi vadă înainte de rosturi fără a se sinchisi. Eu însă, fecior, nepot şi strănepot de hagiu, hagiu eu însumi – am făcut, ştii, un Paşte la Ierusalim – puteam oare aşa ceva? Datoria mea ar fi fost să merg într-un suflet să-i aduc prefectului totul la cunoştinţă ca, la rândul lui, să se ducă şi el, neîntârziat, la palat, să-l deştepte pe vodă şi să-i raporteze – aşa era pe vremea mea, nu ştiu cum o mai fi acuma cu boierii noi... Chibzuiala mi-a fost scurtă: a mai fi pregetat era de prisos; ca să rămân credincios unuia din jurăminte trebuia să mă dezleg de celălalt şi nu aveam nici măcar putinţă să aleg. Am luat deci o foaie de hârtie şi, stăpânindu-mi tremurul mâinii, mi-am scris demisia. După ce am iscălit-o, mi s-a risipit tulburarea, m-am simţit uşurat. Am deschis fereastra să iasă parfumul care, îndulcindu-se, se făcuse mai pătrunzător şi-mi da greaţă. Aerul de afară era jilav şi lin. Plutind agale deasupra oraşului adormit, se strecura în trecere un nor.
Trebuia acum să plec în cercetare. Se putea însă, mai mare nebunie – spune – unde s-o fi apucat, un om singur, încotro? Ei, în atare împrejurare – şi conu Rache luase între două degete cartea de pe masă şi o scutura – ce-ar fi făcut în locul meu detectivul cel mai năzdrăvan? S-ar fi plimbat şi dânsul prin odaie până când, obosind, s-ar fi lăsat să cadă pe un scaun; poate că n-ar fi avut chiar ca mine fierbinţeală: fără să fi pirotit, în capul meu, întâmplarea ministrului se împletea, la fel de prăpăstioasă, cu cele din l’Histoire des Treize.
Dar deodată tresării...
– Nene, nene! auzii la fereastră. Cunoscui glasul nepotului meu Petrică, bietul Petrică Ştefu, tu nu-l ştii, care a fost la Galaţi, la Curte; s-a prăpădit tânăr încă, săracul, de inimă. L-am ţinut la mine în casă, ca pe copilul meu, cât a fost în universitate şi ca să aibă şi el un ban-doi, ca băieţii, îi făcusem rost de un loc de subcomisar.
– Hai, nene, lasă tot şi vino numaidecât!
– Dar ce e?
– Hai, îţi spun eu pe drum, hai numai odată, pentru Dumnezeu! Şi-mi închise geamurile pe dinafară. Cum am ieşit, nu mai ştiu. Şi am pornit-o amândoi pe Armenească, spre bulevard. Nici o birjă goală. Estimp, îmi povestea pripit, înecându-se.
Fusese la sindrofie, în Spătar, la o cocoană, Ana Melic, în casa aceea bătrânească. Plecând de acolo, însoţise o mosafiră până acasă, în Plantelor. Când s-a întors, a fost oprit la colţul bulevardului de gardistul din post care i-a raportat că, trecând cu puţin înainte, ca să nu ocolească, în Calea Moşilor, prin locul viran de care fu vorba, dase peste o matahală de om bine îmbrăcat, întins cu faţa în jos, pe un maldăr de gunoi. A încercat să-l scoale, l-a zgâlţâit, dar degeaba; trebuie să fi fost pilit numărul unu. S-a dus să-l vadă şi Petrică. Faptul că avea pălărie înaltă nu l-a izbit, pe atunci purta „joben” toată lumea, toată ziua. Să-l trezească n-a izbutit nici Petrică, s-a mulţumit numai, ajutat de gardist, să-l întoarcă pe spate. I s-au tăiat atunci picioarele: latul piept al adormitului era brăzdat în veriu, peste cămaşă, de o largă lentă galbenă, iar pe frac străluceau una deasupra alteia două stele de argint.
–...ministrul! îngânai, apucându-mă de grilajul casei Stăncescu să nu cad. La lumina albăstruie a lămpilor Iablochkoff, mi-a spus pe urmă Petrică, parcă-mi luase pânza de pe obraz. Făcui o încordare deznădăjduită să-mi adun pu-terile ca să merg înainte, dar nu o găsii pe aceea de a mai rosti un cuvânt. Îţi închipui groaza lui Petrică la gândul că s-ar fi putut să-mi vie şi mie rău şi să se vadă cu doi în cârcă.
Cu toată tinereţea lui, la zguduitoarea descoperire, el nu-şi pierduse capul. Întâia lui grijă fusese să nu se afle. Încheiase pardesiul ministrului şi-i ridicase gulerul şi cum văzuse că în odăiţa de la cârciumă era întuneric, fiind, ca peste tot, binecunoscut în partea locului – era raionul lui – mersese la cârciumar, îi suflase la ureche că unui boier îi venise rău pe locul de alături şi că voia să-l aducă în odăiţă. Treaba nu fusese tocmai uşoară, deşi român voinic, deprins să se umerească cu buţile, „jupânul” împreună cu gardistul, alt vlăjgan cât toate zilele, cu mare caznă şi după multe opinteli, izbutiseră să-l care pe boier până înăuntru şi să-l culce. Cârciumarul adusese o pernă şi i-o pusese sub cap, iar Petrică, lăsându-l în paza gardistului, se repezise, negăsind birjă, în goană la mine, cu frica de a nu mă găsi acasă.
Ajunsesem în sfârşit.

În odăiţa joasă, cu lampa afumată, pe canapeaua aceea schiloadă, ministrul zăcea într-un somn greu, un fel de leşin întrerupt în răstimpuri de tresăriri şi zvâcneli puternice. O spumă uşoară i se închega la colţul buzelor. Erau, în vecini, doctori cunoscuţi mie, la colţ dincolo, spiţeria, dar n-aveam voie... singurul lucru ce trebuia să fac era ca, pe furiş, să-l aduc acasă.
...Se trezise, se scula. Spaima mea: să-l fi apucat, Doamne fereşte, o furie, ca Samson ar fi sfărâmat casa pe noi. Dar nimic. Aşezat acum, sta liniştit. Mă cuprinse o milă adâncă. Cu chipul acela umilit, prostit, cu trăsăturile schimbate, nu-l recunoşteam, precum nici dânsul nu arăta să mă recunoască. Ochii, în cari eram învăţat să văd scăpărând fulgere, se ţinteau acum în gol, ca fierţi, fălcile acelea puternice, împlinite de favoriţi, erau căzute, larga bărbie îi tremura. Se lăsă fără împotrivire să-l ducem la o birjă căreia îi daseră drumul nişte cheflii. Mă suii şi eu lângă dânsul, după ce singur ridicai coşul, iar Petrică se cocoţă pe capră, lângă birjar. O luarăm prin mahala, pe la Popa Rusu, pe la Popa Chiţu, la Făgădău, apoi pe Romană de-a lungul, drept, până la dânsul acasă. Spre altă uimire a mea, acolo, el se dete jos singur, intră şi, fără a ne băga de seamă, nici pe mine, nici pe feciorul care ne deschisese îndată ce auzise intrând în curte o birjă – pe atunci nu erau cauciucuri – fără a ne băga dar de seamă, ca şi cum n-am fi fost, străbătu antreul cu paşi ţepeni şi se sui pe scară la catul al doilea unde era odaia sa de culcare.
Bogata locuinţă avea aerul lugubru al tutulor încăperilor mari cu plante şi cu oglinzi, slab luminate. Voii să mă retrag. Dar, din pervazul uşii salonaşului, de după o per-dea, mă chema ministereasa.
Nedezgătită, nedessulimenită, fără un zuluf clintit: aceeaşi. Îmi ceru să-i povestesc tot ce se întâmplase, pe larg, amănunţit, ascultând cu luare-aminte dar nu şi mişcată. Mă întrebă apoi unde era Petrică. Îl lăsasem afară, zicându-i să mă aştepte în birjă, pe stradă, mai departe. Mă puse să-l chem. Îl adusei şi i-l înfăţişai. Îl întrebă ce putea face pentru el. Răspunsei eu în locul lui; în faţa boieroaicei, Petrică, de soiul lui dezgheţat şi isteţ, se fâsticise, pusese ochii în pământ şi-şi învârtea pălăria ca prostul. Spusei că îşi luase în ianuarie, licenţa, numai cu bile albe, şi ţintea să intre în magistratură, dar ar fi dorit un loc la Galaţi unde îi erau aşezaţi părinţii, la casa lor. Se făcea tocmai zilele acelea o mişcare.
– Vei merge dumneata, îmi zise, chiar acum dimineaţa, la ministrul de justiţie şi-i vei spune, din partea mea, să facă decretul de numire al dumnealui, dar neapărat, chiar dacă locul ar fi făgăduit sau dat altuia.
Trase un sertar de unde scoase trei fişicuri şi două hârtii de o mie şi-l rugă pe Petrică să le primească. Să aibe de cărţi şi de haine mai ales. „Un magistrat, zise, trebuie să fie decent”. Şi, privindu-l în ochi, adăogă: „discret”.
Când fu să plecăm, mă luă la o parte să mă previe să fiu faţă de soţul ei ca şi cum nu s-ar fi întâmplat şi n-aş fi ştiut nimic, pentru că nici dânsul nu avea să-şi aducă nimic aminte.
Ieşind de acolo, îi spusei lui Petrică să meargă singur cu birja, eu voiam să mă întorc pe jos. Ţinu să mă însoţească şi făcurăm lungul drum până acasă, în Popa Rusu, în tăcere. Îmi lipseşte măiestria de a reda starea mea sufletească de atunci, vălmăşagul gândurilor ce mi-a viforit pustietor prin minte în acea noapte, noaptea cea mare, noaptea cea de pomină a vieţii mele.
Nu m-am mai culcat. Am luat iar pe Balzac şi niciodată nu m-am pătruns întru el atât de bine: nu trăisem şi eu oare câteva ceasuri în plin Balzac?
Ar fi fost vrednică de pana lui istoria din acea noapte, istorie tenebroasă şi stranie. Cum putuse un om atât de greoi, de trupeş, să sară din mersul oricât de încetinit al trăsurii şi încă fără ca vizitiul şi feciorul să simtă, pe unde rătăcise, ce făcuse, ce i se întâmplase înainte să ajungă acolo unde fusese găsit? Şi-ar fi închipuit cineva ca în omul acela, arătos şi falnic, din huzur, croit după un tipar de uriaş, să mocnească o aşa înspăimântătoare meteahnă? De câte ori mi-aduc aminte, îmi pare că mă aflu pe o margine de prăpastie, mă înfior, amuţesc.
Am mers de dimineaţă la Justiţie pentru numirea lui Petrică – s-a făcut îndată, bineînţeles – de acolo la poliţie. Am puricat toate rapoartele, i-am întrebat pe toţi dacă noaptea nu se petrecuse nimic deosebit. – Nimic. – Aşteptam pe prefect, când mă pomenii cu şeful de ca-binet al ministrului dând buzna în birou la mine.
Venise să-mi aducă la cunoştinţă că „şefesa” îl chemase să-i dea poruncă să ne strecoare, pe mine şi pe Petrică, într-un decret de decoraţii care pleca la semnat. Îl trimisese apoi la primul ministru să-i spuie că dorea să-l vadă cât mai degrabă. Primul ministru venise numaidecât şi stase cu dânsa cam o jumătate de ceas. Se ţinuse apoi, adunat în pripă, un consiliu de miniştri, în care se luase hotărârea neaşteptată de a pleca de la guvern. Ministrul nostru lipsise de la consiliu; fiind bolnav, trebuia să stea câteva zile în casă. Deocamdată nu primea pe nimeni.

Vestea demisiei cabinetului se împrăştiase repede în tot oraşul, laolaltă cu aceea a îmbolnăvirii ministrului fără a fi puse în legătură. Am mers după-amiazi la Cameră, cu o treabă a prefectului, am mers cam în silă: avea să-şi dezvolte interpelarea asupra situaţiei guvernului poate cea mai mârşavă dintre javrele cari au ajuns oameni mari la noi şi din cele mai tăvălite, la tot prilejul, de ministrul meu. Se urcase la tribună şi începuse să-şi reverse balele asupra aceluia, fireşte, care, lipsă fiind, nu se putea apăra. Nu-mi făcea rău atât să-l aud cât să-l văd, beat de înverşunarea slugii ce poate lovi nepedepsită în stăpân, cu privirea chiondorâşă şi tulbure, rânjitor şi zbârlit. De aceea, aşezat în fundul sălii, îmi sprijinisem coatele pe pupitru şi, cu fruntea pe mâinile împreunate, închisesem ochii, când, deodată, aprigă ca o grindă, se porni, vie, o răpăială de aplauze.
Visam, era oare cu putinţă?
...ministrul!...
Îşi luase pe banca ministerială locul lângă preşedintele de consiliu. Acesta încremenise. De mine ce să mai spun? Macbeth văzând arătarea lui Banco. La tribună, soitariul o sfeclise. Pierduse şirul, o încurca, loviturile ce voia să dea, greşind ţinta, se întorceau împotriva lui însuşi, stârnind haz şi murmure. O întrerupere sângeroasă din partea ministrului fu hotărâtoare: stâlcit, cabotinul, cu glas înecat, sfârşea într-o bălmăjeală jalnică.
În tăcerea adâncă a adunării, străbătută de fiori, ministrul se ridicase să răspundă. Părea mai înalt, mai mare. Niciodată duhul său n-a strălucit mai deplin, mai viu, niciodată cugetarea lui gravă nu s-a întraripat aşa puternic, nu s-a avântat atât de sus, ca în acea cuvântare nepregătită ce cuprindea crezul şi testamentul său politic, cuvântare ce avea să-i fie cea din urmă.
De felul meu, nu vorbesc, nu-mi place; s-o fac, mi se întâmplă rar, atunci însă, vorbesc numai de ce ştiu, prin mine, văzut şi pipăit, nu din auzite, după bănuieli sau presupuneri. Ce s-a petrecut dar cu ministrul mai departe nu ştiu, nici mai mult. Ca de obicei, la căderile de guvern
– căci asupra demisiei nu s-a revenit – am avut cu una-alta, încoa şi-ncolo, alergături de-ale slujbei, aşa că abia seara, pe la nouă, am putut merge, şi îţi închipui cu ce frică, la ministru. Casa era cufundată în întuneric, porţile închise. Plecaseră, de zor, în străinătate.

Peste puţine zile, sosea de la Paris ştirea că ministrul murise. Amănunte lipseau şi nici nu s-au aflat vreodată.
Rămăşiţele i-au fost aduse în ţară mai târziu, toamna. La strălucita paradă a înmormântării, cu a cărei orânduială şi priveghere am fost însărcinat, atât de văduvă cât şi de stăpânire, eu, s-a însoţit până şi vremea: a fost ziua cea mai frumoasă din câte am apucat să văd, o zi mistică, sfântă. Limpezimea adâncă a văzduhului ei s-a răsfrânt pentru totdeauna în cugetul meu; cu acel trist prilej mi-a fost dat a pătrunde, în toată grozăvia lui amară, înţelesul cuvântului „deşertăciune”. Clipele de reculegere în faţa acelui sicriu pecetluit au cântărit pentru mine mai greu decât toate încercările şi dinainte şi de pe urmă; sufleteşte m-am simţit schimbat atunci cu totul ca şi cum printr-o vrajă aş fi devenit un alt om.
Nu s-a ştiut până când a început slujba dacă văduva avea să fie de faţă. De când se întorsese, cam cu o săptămână înainte, nu primise pe nimeni: hotărârile şi dorinţele şi le adusese la cunoştinţă prin scris – un scris ferm ce nu trăda slăbiciunea şi sfârşeala de care auzisem vorbindu-se; câteva persoane, ce fuseseră în vagonul de dormit cu dânsa, o putuseră la sosire zări. Nu ştiu de ce aş fi voit să nu vie, şi, atunci când l-am văzut pe Petrică – se repezise de la Galaţi într-un suflet şi-mi fusese de cel mai mare ajutor – când l-am văzut luptând din greu să despice gloata ticsită din biserică şi l-am auzit şoptind: „Văduva, domnilor, faceţi loc, vă rog, văduva”, am îngheţat. Tot timpul însă nu mi-am luat ochii de la dânsa.
Înaintase fără grabă, păşind uşor şi respingând, cu o mişcare semeaţă a capului, perna ce i se aşezase pentru ca, potrivit obiceiului, să îngenunche pe treptele catafalcului, îşi ridicase vălul şi rămăsese în picioare, dreaptă, cu fruntea sus. Afară de marele doliu, foarte elegant şi acela, nu avea nimic schimbat, tot dichisită, tot sulimenită, răspândind departe acel ameţitor parfum gras şi greu. Şi, atât de înţepenită, în trufia vechiului său sânge de Bizanţ, încât părea că, îmbălsămată, dânsa era moarta ce se prohodea între atâtea lumini şi flori, şi s-ar fi zis că era într-adevăr neînsufleţită, dacă mâna dreaptă, în care ţinea o batistă, n-ar fi ridicat-o mereu, ca să o aducă nu la ochi, ci la gură, de unde o lua pătată de roşu. Şi după ce roşea batista o schimba cu alta...
În aceeaşi seară, pleca înapoi, în străinătate, la Cannes, unde, înainte de sfârşitul anului, se stinse şi dânsa. Acolo a ţinut să şi odihnească de veci.
Încrederea cu care m-a cinstit în timpul vieţii sale, a dăinuit şi după moarte. Pe mine m-a însărcinat cu aducerea la îndeplinire a ultimelor ei voinţe. Nu l-a uitat nici pe Petrică; osebit de zece mii de lei i-a lăsat frumoasa bibliotecă de drept a soţului său. Iar mie, printre alte numeroase lucruri ale acestuia, tabloul ce-l înfăţişează în mărime firească – unul din cele mai minunate ce a semnat ilustrul nostru Mirea. Dar nu singură această măiestrită întruchipare îmi întreţine mereu vie nobila amintire a marelui ministru. Numele său fanariot, cu dânsul stins, îl găsesc tipărit foarte adesea şi ştiu dinainte atunci că totdeauna trebuie să fie vorba de destoinicie, de cinste, de demnitate, de patriotism, de râvnă pentru obştescul bine şi e de atâtea ori pentru mine o binefăcătoare mulţumire şi mângâiere.
– Cum vezi, încheie, după un răstimp de reculegere, soarta mea a fost să rămân tot timpul în poliţie. N-o spun cu părere de rău: dimpotrivă.
– Ţi-a fost aşa dragă meseria asta, coane Rache?
– Câtuşi de puţin.
Să te lămuresc; tot sunt pornit pe spovedanie. Am fost, de felul meu, ascultător şi cuminte. Mă purtam frumos şi învăţam bine; mi-am luat licenţa în drept la Paris. Tata, care se bucura de mare trecere, la „roşii”, arvunise pentru mine întâiul loc vacant la tribunalul de Ilfov. Întorcându-mă spre ţară, la Viena am lăsat drumul de fier ca să urmez călătoria pe Dunăre. Pe vapor s-a întâmplat să fie şi boierul Manolache Melissiano, fruntaş politic şi „viveur” renumit; venea de la Carlsbad. Înainte de Presburg a avut o criză de ficat groaznică. În lipsă de doctor, l-am îngrijit eu, l-am culcat, i-am pus cataplasme. Am crezut, la un moment, că se duce, până a doua zi s-a făcut însă bine. S-a bucurat mult când a aflat că sunt feciorul bunului său prieten Ruse, şi-a petrecut tot timpul cu mine şi am vorbit de multe şi amestecate, franţuzeşte şi nemţeşte.
În săptămâna ce a urmat, conu Manolache era numit prefect al poliţiei Capitalei. L-a chemat numaidecât pe tata care, ca niciodată, a venit la prânz cu un ceas mai târziu. Era aci voios, aci dus pe gânduri. După ce mă lăudase, lucru mare, conu Manolache îi ceruse să mă lase pe lângă dânsul, îi eram de mare trebuinţă, şi atât stăruise încât tata nu i se putuse împotrivi. Să fi stat să mă împotrivesc eu? De altfel, spunea tata, avea să fie ceva trecător, scurt.
Patruzeci şi doi de ani. Excusez du peu.
S-a prăpădit apoi curând tata, lăsându-mă stăpân pe una din marile averi bucureştene ale timpului – venitul ce am mărturisit atunci ministrului nu era nici jumătate din cât se însuma într-adevăr; nu e bine să se ştie cât ai. Firesc ar fi fost dar să schimb slujba, dacă ţineam să fiu în slujbă şi nu să trăiesc ca un fecior de bani gata, făcând cel mult politică, aşa cum mi-a spus atunci ministrul, fără a şti că se face ecoul lumii întregi, a cărei nedumirire fusese sporită de faptul că, după ce rămăsesem în poliţie, nu voiam nici să înaintez, de trei ori cedând locul unor colegi mai în etate ca, la retragere, să aibă pensie mai mare şi de alte două ca să dau putinţa unor numiri dinafară, politice. Ce m-au făcut să nu părăsesc neprevăzuta carieră au fost, osebit de statornicia de care am dat dovadă în toate, oare-cari stăruinţe de sus ades reînnoite. Curând devenisem trebuincios, cu timpul indispensabil. Mulţumită averii, am izbutit să-mi înalţ breasla: am fost poliţistul diplomat, om de Curte şi de lume, de lumea mare, de al cărei trai mi-a fost îngăduit astfel a mă împărtăşi.
Ani şi ani. O epocă.

Îi am nostalgia şi când, la vie, în singurătatea lungilor nopţi, o simt că mă copleşeşte, chem vrăjitorul. Cu peruca retezată pe frunte drept şi pe nasul coroiat şi gros cu ochelarii atârnaţi de panglica lată, îmi răsare, în frac şi cipici cu fundă, Claymoor. Şi-mi reînvie, aievea, o chermesă la Cotroceni, un bal la Sutzu, o garden-party la mareşalul Filipescu, o zi de întâi Mai la Butculescu, o după-amiază la curse, şoseaua cu teii în floare în amurg. La recitirea ui-tatului „Carnet du High-Life”, amintirile se deapănă galeşe, înflorite, se îmbulzesc tot mai multe, când, deodată, mă tulbur şi, cu inima strânsă, las să mi se spulbere frumosul vis. Într-o înşirare de toalete asfinţite am găsit: „Madame***, robe mousseline crême, écharpe rose, chapeau Virot embaumé roses roses...” .

Ca dintr-o ghirlandă de trandafiri trandafirii, răspândindu-le mireasma, se desprinde duiosul chip al aceleia ce-şi plătea larg, şi fără nici un soi de compromis, toate răsfăţurile luxului şi toate alintările, eleganţele toate. Moartea soţului său, cu care făcea o pereche ideală, i-a sunat de timpuriu, însă, retragerea. Smulgându-se din vârtejul petrecerilor, şi-a desfăcut minunea de casă şi s-a mutat la Paris, ca să se devoteze acolo creşterii unicului său fiu. Ceva înainte de intrarea noastră în război, s-a întors cu dânsul, care trebuia să tragă sorţul. S-a întâmplat ca pe ea nici să n-o zăresc; pe băiat însă da: o mândreţe de tânăr. L-a secerat printre cei dintâi exantematicul. Giuvaiericalele ei, numeroase şi bogate, au luat calea Mosco-vei, a fost apoi desproprietărită de cele două moşii, nu s-a apărat, şi ce pământ i s-a mai lăsat l-a vândut când leul abia pornise să scadă. De atunci, n-am mai ştiut de dânsa nimic; parcă am auzit că plecase iarăşi în străinătate.
Acum trei ani, spre iarnă, într-o seară de burniţă rece, treceam pe strada Clemenţei. De după un colţ de casă, sfiindu-se, o femeie ieşea, întinzând mâna.

... „Chapeau Virot embaumé roses roses...” ...

– Ce-ar fi, îmi zise, după un apăsător răstimp de tăcere, dacă am lua astă-seară masa împreună? Şi unde?
– La mine.
Îi conveni. Plăti slaba socoteală, lăsând bacşiş îndoitul ei, îşi luă cartea şi plecarăm negrăbiţi, agale. Se însera greoi. Peste oraşul ce vuia înăbuşit, se îmbâcsea tulbure prăfăria încinsă. Trecând prin faţa bisericii Zlătari, întâmplător deschisă, dar firav luminată şi pustie, ţinu să intrăm. Aprinse făclii, se închină la icoane, le sărută. Făcui şi eu la fel, dacă n-ar fi fost decât pentru a mulţumi lui Dumnezeu că mă învrednicise să-l aud şi eu odată pe Teodor*** povestind. Şi literar pe deasupra, cu oglindiri de citiri alese, lucru cu totul neaşteptat. Ştiam că ceea ce-l făcea să fie preţuit de prieteni nu era tocmai convorbirea lui care, mai mult ieftină, îndată ce se depărta de mărunţi-şurile de toate zilele sau de gluma uşoară, era prea frânată şi drămuită. Iar de a rosti nume avea groază.

Era una din dovezile cuminţeniei şirete ce avea în sângele lui gabrovenesc, de două ori strecurat prin sita Şcheiului. Afară de scrânteala cu Masinca, alta nu i se vădise şi eu unul m-am îndoit şi de aceea: să fi fost cu totul sinceră, ascuns cum era la fire, n-ar fi dat-o în vileag şi apoi l-ar fi supus la altfel de jertfe decât trufandalele şi muscalii ce pe vremuri obişnuia a-i trimite şi cari ce puteau să-l coste, când, bineînţeles, îl costau ceva? Nu era mai puţin adevărat că, deşi trezită de o jumătate de veac, tachineria cu „sufletul maichii” se potrivea, nu se potrivea, îi făcea totdeauna plăcere.
– Coane Rache, îl întrebai când ieşirăm în pridvorul bisericii, ai aprins şi pentru Masinca o lumânare?
– Nu, pentru dânsa numai la „Cuţitul de Argint”.
– Va să zică ale Bucureştilor nu le-ai uitat?
– Ce folos, răspunse, nu fără oarecare poate sinceră melancolie, dacă au uitat ele de mine!
– Nu toate, îl îndreptai, ia priveşte. Rămăşiţă vie a oraşului de odinioară, un bătrân muscal care-şi ochise vechiul muşteriu, trăsese în faţa bisericii.
Tolăniţi pe pernele largei trăsuri, lin purtată în trap domol, străbăturăm câteva străzi, fără a ne mai spune un cuvânt. Potrivit datinei bucureştene de a nu se întoarce cineva acasă fără a trece pe la băcănie, conu Rache opri la una cu renume de pe bulevardul Brătianu. Mă rugă să mă cobor şi eu. Zăbovi mai mult decât la biserică şi se întoarse urmat de un pici încărcat de pachete.
– Merinde pentru la vie, coane Rache?
– Ba, pentru aici; poate să prinză bine, dacă facem noapte mare?
... cum se şi întâmplă. Fu pentru ca să-mi dăruiască – mărgăritar negru fără preţ şi poate fără pereche din tăinuitul său sipet – încă o istorie şi aceasta mulţumită unei fericite inspiraţii ce mi-a venit atunci şi pe care nu ştiu cum s-o binecuvântez.
Ajunşi la mine, trebuind să-mi las mosafirul singur ca să văd de masă, i-am pus înainte o veche lădiţă plină de fotografii vechi – necropolă sau morgă între pereţii căptuşiţi de mătase „Magenta” ai căreia odihneşte ca îmbălsămată o întreagă lume apusă. Când, cam peste un sfert de ceas, m-am înapoiat în salon, mi-am găsit oaspele cufundat adânc în contemplarea a trei fotografii puse una lângă alta – un brelan de dame.
Fără a-şi ridica de la ele ochii, îmi ceru să-i spun cine erau.
Una, cu aer de „Quos ego”... pe o cartă poştală într-o largă rochie înfoiată şi la gât cu un şirag de boabe de chihlimbar cât prunele, era bătrâna generăleasă P., tante Arethy, cum îi plăcea să i se zică.
Alta, o „Cabinet Mandy”, ar fi putut sluji tot aşa de bine ca Anna Csillag de reclamă unei pomade sau unui leac împotriva căderii părului. Cu gingaşul ei cap întors ca să privească peste umăr, Lena Ceptureanu îşi arăta din spate, despletită, uimitor de bogata ei coamă, din huzur revărsată până la călcâie.
Cine era însă Domniţa de bal costumat care, într-o „cartă de vizită„ de la Duschek, părea a vrăji cu ochii pe jumătate închişi şi zâmbind, trandafirul ce ţinea în mână, nu ştiam nici eu, nici ai mei. Abia atunci mă gândii ce lesne mi-ar fi fost să aflu de la cocoana Anicuţa L. ce fusese la acelaşi bal şi dânsa, în poloneză.
– Nu se ştie nici măcar de unde vine, cum a ajuns fotografia asta aici? întrebă conu Rache.
– Asta da, am cumpărat-o eu acum... nouăsprezece ani de la un ovrei bătrân care-şi înşira sărăcia de marfă – calendare vechi, cărţi cu haiduci, cheia viselor, epistolia căzută din cer şi felurite poze – pe grilajul palatului Sutzu.
Conu Rache tresări.
– Ţin minte, urmai, fiindcă e unul din rarele lucruri netrebuincioase ce am cumpărat în viaţa mea, n-am uitat nici cât m-a costat: o băncuţă.
– Mi-e şi ruşine şi frică să mărturisesc cât aş fi dat eu pe ea şi aş da chiar. Vezi tu, fotografiile cocoanelor de la acel bal – cel mai izbutit poate de la Sutzu – s-au pus în vânzare ale tutulora, afară de ale uneia singură care după ce încuviinţase şi dânsa, s-a răzgândit, a mers la Duschek, a ridicat întreg teancul alor ei cu clişeul împreună şi le-a nimicit pe loc – întreg, mai puţin una ce a pierit – cum? nu s-a ştiut, din atelier şi nu i s-a mai dat de urmă... Iat-o.
Şi, cu rugă în glas şi-n privire, luând fotografia şi punând-o în dreptul inimii: Ai să mi-o încredinţezi, nu e aşa, s-o reproduc?
– Ar fi o osteneală de prisos, coane Rache, ţine-o ca amintire de la mine.
Uitând, în felul copiilor, să mai mulţumească, Teodor*** îşi luă darul şi-l băgă cu grijă în despărţitura cu încheietoare a încăpătorului său portofel, iar pe acesta în buzunarul dinăuntru, dar nu în cel de la haină de unde-l scosese, ci în acela cu nasture al jiletcei.
Aş fi ţinut să adaog că fotografia, ce nu mai era a mea, avea ceva ciudat. Chipul Domniţei, dacă te uitai la el mai îndelung, pierdea din înfăţişarea omenească, luând-o pe cea de pisică. Dar conu Rache închisese ochii. Şi-i ţinu astfel până când gongul ne vesti că eram slujiţi.

Fu o masă în doi tăcută foarte. La cafea, mosafirul mă întrebă dacă bănuiam la ce cugetase tot timpul. Îi răspunsei fireşte că la Masinca.
– E drept, recunoscu, dar numai în treacăt şi în legătură cu altceva. Să nu mă fi făcut dânsa să scap ieri trenul, nu te întâlneam azi, aşa că atât de râvnita cât de nemainădăjduita fotografie nu mai aveam prilejul s-o găsesc niciodată.
Totuşi împăcarea nu e deplină. Mă va munci de acum gândul în ale cui mâini s-a aflat înainte să ajungă la ovrei. Acesta trebuie s-o fi dobândit pe nimic; se vede de pe cât a dat-o; şi de curând: e cum nu se poate mai bine păstrată, la întuneric, în album, între filele unei cărţi sau în cutie, e neofilită, cu cartonul nepătat şi teafăr la colţuri. Cine, după ce-a dobândit-o pe furiş, a ţinut-o astfel mai bine de treizeci de ani şi de ce? Să fi fost el? – A trebuit să-şi aibă enigma nu numai fiinţa şi tot ce-a fost în legătură cu dânsa, dar până şi icoana ei.
 Din inimă îţi mulţumesc şi pentru dar şi pentru masă, masă ce va rămâne, cred, cea din urmă de pomină la care m-am ospătat de când sunt. Ca într-un gherghef, între ea şi alte trei de odinioară, se ţes bogate, în otrăvite culori sumbre şi-n aur mohorât, pe dedesubt însă şi cu firul nevăzut, amintirile cele mai romantice şi mai stranii din lungul meu trecut de poliţist. Le-a fost dat să nu fie înmormântate şi ele o dată cu mine.