Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Alexandru Macedonski - Cartea de aur : Dramă banală


Lui Constant Cantilli
Serdarul Calomfir, bătrînul "taica-moșul", cum îi ziceau micii săi nepoți, era bolnav de o săptămînă. Dînșii plecaseră lunea la pension cu inima zburată. Și, odată în bănci, întristarea îi întunecase. Ochii le alunecau pe cărți. Citeau într-o doară. Nu scoteau nici o pricepere din literile ce le trecea pe sub ochi. Își aminteau turburarea și grija de acasă. Mereu se gîndeau la taica-moșu... Nu-și dau seama despre întîmplarea ce se pregătea, dar stau pierduți cu ochii în gol. Așteptau ceva și nu știau ce. Acest taica-moșu fusese, pentru ei, așa de iubitor! El era cel care îi lua, în zilele de sărbători, să-i ducă, pe sub seară, la cofetărie. Și tot el, săracul! le ținea parte în orice împrejurări.
Ora de recreație sosise. Prin clase, și pe afară, ceilalți băieți se jucau cu mincea și cu arșicele. Dar degeaba. Ei nu se amestecau în jocuri. Ființa lor sufletească, toată, era acasă, în sala străbătută, la plecare, în vîrful picioarelor... Reauzeau gîfîirea și răsuflarea grea a bătrînului — zăreau pe o ușe crăpată masa încărcată cu doctorii. Sticluțele, mai mari și mai mici, cu etichete mărginite cu chenare poleite, gătite cu scufițe verzi, roșii, albastre și galbene, nu le ieșiseră din minte. Chelia lucioasă a doctorului Axelmann, bărbierul cu lipitorile, cu păhărele pentru ventuze, șoaptele de prin colțuri ale familiei neliniștite, intrările și ieșirile unora și altora, strecurările pe lîngă pereți ale servitorilor, iar odată afară, alergînd, care pe jos, care cu birja — la spițerie, la medici — erau lucruri ce urmau să-i nălucească... Și cu toate că erau prea copii ca să știe ce e viața, și ce e moartea, aceste amintiri îi făceau sa se întrebe ce erau stafiile galbene purtate pe strade pe caruri de biruință, între popi și ciocli? Auziseră, negreșit, că aceste stafii sunt morții, și aflaseră că, într-o zi, toți au a se duce pe rînd... Dar unde? Dar pentru ce? Și neștiind să-și răspundă, mințile lor se risipeau grabnic în alte părți. Priveliști mai vesele îi înviorau. Se gîndeau la micii prieteni ce aveau în curtea casei de peste drum și la pătulele lor de porumbei. Revedeau foișorul locuinței părintești, înecat de trandafiri, ce urcau pînă la stîlpi. Dar grădina de din vale, ea ce se povîrnea pînă într-o baltă de trestii, cît era de frumoasă! Însă clopotul ce suna pentru reintrarea în clasă, amesteca glasul răgușit al pedagogilor cu rîsetele argintii ale copiilor și cu certurile lor pe capre, pe miele și pe ichiuri.
Copiii se înșirau, în vremea aceasta, și o luau spre clase. Unii erau plăviți, cu pielea obrazului ca floarea de zarzăr, alții oacheși — țigani cu ochii de flăcări. Părul unora semăna cu mătasea porumbului; al altora părea fuior de aur. Cei mai mulți îl aveau scurt și creț, negru ca abanosul sau castaniu cu scăpărări de aramă. O! ce giuvaere de preț sunt frumoșii copii ai Olteniei, dar și cît de prematuri și de iuți. Mulți încep să aibă ochii bătuți de pe la doisprezece ani. Sunt însă și cîțiva — cei căror li se zice "nerozi" — care se păstrează, multă vreme, mititei și mai măricei, îngeri.
Pavel și Grigore, nepoții serdarului Calomfir, n-apucaseră să intre în clasă, cînd o trăsură — caleașca a mamei lor, care venea să-i ia — se opri la poartă.
Acea doamnă, cu totul frumoasă, deși plînsă pe sub vual, și cu obrajii aprinși, vorbi puțin cu directorul. Taica-moșu trebuia, desigur, să fie mai rău, strigau copiii chemați la trăsură. Cu toate aceste, ei fură tîrîți, de cum intrară înăuntru, în vîrtejul viului aer al libertății. Zgomotul cu care fusese trîntită portița caleștei, tropătul cailor ce treceau de Foișorul-de-foc și ieșeau în podul cel mare al Craiovei, faimoasa cale a Unirei, ce începe cu Valea Vlăicei și sfîrșește cu Fîntîna cu Țeapă, totul îi interesa. În dreptul cofetăriei lui Struhală, caii fură siliți să-și domolească mersul, căci lumea ce se îmbulzea de-a lungul prăvăliilor, năvălea spre mijlocul podului. Părea că s-a întîmplat ceva neobicinuit. Steaguri fîlfîiau deasupra firmelor; o muzică izbucnea în răscruciul cel mic. La Cazin, în piața ce desparte clădirea de uliță, o masă coperită cu postav roșu, cu călimări și cu tot ce trebuie de scris pe ea, sărea în ochii trecătorilor și aduna mulțimea împrejur, trîmbița — stacojie, cum era marele eveniment, îndeplinirea aspirațiunilor generațiunei de la 1848 — adică domn străin și o dinastie dintr-o casă domnitoare. Craiovenii — boieri, neguțători sau meseriași, — în parte îmbrăcați încă cu paltoanele de iarnă — iscăleau pe capete, și, flocoși ca niște urși, mormăiau, scoțîndu-și focul pe domnia pămînteană și prorocind fericiri viitoare. Mai jos de Cazin, înapoi spre casa lui "Barbă-rasă", magazinul de mode al lui madam Kati Riedl se încărca pe dinafară, pentru luminăția ce avea să se facă seara, cu felinare de hîrtie și candele de mai multe fețe. Croitorul Ștanghelmann expunea la fereastră jiletci "Bismark", ca fața năutului prăjit. Acest nume nu era însă ursit să rămînă numai al unei jiletci. El păstra Europei o surprindere; avea, în curînd, să fie scuipat, peste lumea latină, de tunurile Krupp.
Donjuanii grădinei liceului se opreau dinaintea geamului prăvăliei lui Ștanghelmann, nu mai puteau de dragul jiletcelor prusăcești și, cînd se depărtau, lăsau în urma lor scîrțăirea de bonton a ghetelor de "Hula".
Plebiscitul în aer liber își urma însă cursul furtunos sub soarele primăvăratic al zilei. Mai ales, la Cazin, în fața mesei așternută cu postav roșu, zgomotul se făcuse asurzitor: un boier giubeliu, care nu vrusese să-și dea iscălitură pentru alegerea unui domn străin, bătea în retragerea, cocoșat sub grindina de lămîi și portocale cu care era izbit de cei dimprejurul mesei și, adunînd portocalele și lămîile cele mai bune, își umplea cu ele pozunarele, urmărit de hohotele de rîs ale tutulor.
Vuietul creștea. Un regiment se întorcea de la cîmp în mijlocul entuziasmului mulțimei. Urale zguduiau geamurile caselor și, dintre ele, numele de Hohenzollern, împreunat cu cel de Sigmaringen, se desprindea, împrăștiindu-se cu răsunete zgomotoase...
Dar oamenii mai de rînd — cum s-ar zice: poporul — în auzul cărora acest nume ajungea, îl scălîmbăia în așa fel, încît strănepotul lui Frederic-cel-Mare se încetățenea în orașul Banilor sub porecla de "Sic-Marine".
În vremea aceasta, odaia unde se aflau rămășițele serdarului reintra în tăcerea și seninătatea ei, turburate o clipă de înapoierea fetei și nepoților lui.
Preotul care citise toată dimineața, se repezise acasă să dea un păhărel de țuică peste cap și să mănînce... Vorba proverbului: "Morții cu morții"...
Intrînd pe ferestrele deschise, soarele își revărsa în liniște blîndețea mîngaioasă peste ospețul ce, înainte de a fi dat pămîntului, înțepenea pe o masă coperită cu un cearșaf, cu vîrful ghetelor în sus și cu capul între perini. O subțire cenușă de aur părea că umple odaia. Poleieli calde se agățau de cutele cearceafului și ascundeau între ele un fel de taină veselă. Aurul pervazurilor, cu toate că înnegrit de zăbranic, zîmbea împrejurul marilor oglinzi venețiane. Luminișul adînc al uneia răsfrîngea efigia ștearsă, trăsurile depărtate ale sărdarului.
Dar largile buchete de trandafiri sîngerii, de pe cîmpul negru al jețurilor de damască, vîlvorau printre frunzele lor verzi și ruginii ca și cum ar fi fost azvîrlite acolo spre a cînta o izbîndă neasemănat de mare...
Mortul, pe frunte cu pecetea unei taine cu totul adînci, înainta astfel sub poarta cea largă a veciniciei, înconjurat cu făcliile aprinse ale celor care apucă drumul cel fără întoarcere.
"Ce s-a făcut cugetarea, ce s-a făcut simțirea, ce s-a făcut viața?" erau întrebările ce se ridicau ca de la ele din ciudățenia zîmbetului ce încremenise agățat pe buzele mortului, iar în loc de răspuns, prăpastia în care se prăvălește pe rînd tot ce este, îl îmbăia în sudorile descompunerilor, îi scofîlcea obrajii și-l schimba la față pe fiece clipă mai mult.
Dar în salonul din stînga sălei de intrare, rudele și prietenii celui apus începeau să se adune. Canapelele și jețurile monumentale se împodobeau cu mari și grase cucoane și demoazele ale căror malacoave abia puteau fi stăpînite să nu le dea poalele peste cap. Bărbații, în gheroace care le treceau de genuchi, se înghesuiau pe lîngă ferestre, făcîndu-și vînt cu cîte-o imensă pălărie de panama sau netezindu-și cu dosul mînecei cilindrele de castor. Fratele mortului, cu guler și manișcă negre, lăcrima cuviincios, uitîndu-se la ceasornicul de aur al fratelui său, de care se asigurase îndată după moartea serdarului. Și fiindcă ușa se deschidea mereu, așa că salonul nu mai ajungea să încapă lumea, cucoana Catinca, cumnata lui și văduvă a răposatului, ieșea, în sfîrșit, din odaia de alături...
Casa intra atunci în jalea zgomotoasă a vremei vechi: tropăiri alergau pe coridoare. Trăsuri după trăsuri se opreau la scară. Țipetele se îndesau. Ele izbucneau din salonul cel mare întru întâmpinarea noilor sosiți. Cîte un "vă-ă-zurați cum mă călcă focul, cucoane Ștefane", sau "cucoane Iordache", după cum era numele celui care intra — întovărășea, de obicei, vaietele văduvei, frîngerile ei de mîini, și legănările capului și corpului ei ce făceau să trosnească jețul din încheieturi. Mîngăierile curgeau: "din pămînt am ieșit, în pămînt ne ducem". — "Toți o să murim". — "Fiecare la rîndul nostru, cucoană Catinco". — Și așa mai departe. Prietenele serdăresei, oase înșirate pe suflet, moaște ce unse cu untdelemn și stropit cu spirt s-ar fi desmucigăit, o înconjurau, aplecîndu-și spre dînsa chipurile ofilite, și o scoteau din leșinuri cu-o grabă domoală.
Boala de care zăcuse mortul era reluată atunci de-a capul: "cine, cine, — vai de ea și de ea! — s-ar fi gîndit la una ca asta? Tocmai își cumpărase haine de Paști... Îi zisese dînsa, nu e vorbă, să se astîmpere, să nu iasă în acea zi, mai ales că trăgea un vînt ce fura pe la spate. Însă care bărbat ascultă de vorbele femeilor, necum de ale nevestei... Parcă era să se mute cazinul Măcescului din loc. De! de! Bine era acum? Să-și lase el mătușa singură la vreme de bătrînețe! Dar fătuica lui — vătuiul — cum îi zicea, adesea, ce se va face fără el? Dar copilașii, mititeii mamei-mari? Apoi, fînul — cine-l va strînge de pe cîmp, că are să putrezească acolo? Dar rapița? grîul? porumbul?"
Și bătrîna, călugăriță sub zăbranice, își vărsa focul: "cine va avea s-o mai îngrijească? Trăiseră patruzeci de ani împreună și nu mai întocmeau decît un suflet. Armăsarii, el îi cumpărase. La balurile lui Iancu Bibescu, el o dusese în tinerețe ; datoriile ce făcea pe horboțele, pe la marfagii cu toba, el i le plătea; casa, el i-o zidise; pe fiica sa, el o măritase, de ajunsese gogea ministreasă".
Și boala serdarului își deșira împrejurările. El se întorsese pe sub seară... însă în loc să-și scoată hainele, să și le chitească și să și le așeze binișor în sertarul scrinului, se trîntise în pat îmbrăcat cum se afla. Cucoana Catinca băgase de seamă că ce era, nu era bine. Dar ce era să mai facă ? Unde să-i scoți vorbă cu șir din gură?... Ba că a văzut pe o muiere înfășurată de sus pînă jos într-un cearceaf alb și că dînsa i s-a luat în urmă din curtea bisericei Petri Boj, ba că, după ce a ajuns acasă, stafia s-a pitit pe după stîlpii porței...
— "Ce-e-e să-ți spun, cu-u-u-coane Nicule? M'moartea-moartea!"
Preoții însă umpluseră curtea: erau mai mult de treizeci și toți în odăjdii cu flori de argint și de aur pe fundurile stacojii sau pe verdele și albastrul catifelelor. Potcapurile negre, coroane împărătești pe care astăzi unii preoți bătuți de Dumnezeu le azvîrl după ușe și le înlocuiesc cu papistășismul pălăriilor șnuruite, dau o înfățișare și mai strălucită patrafirelor și bogăției maiestoase a vechei religiuni ortodoxe.
Vlădica, cu o adevărată coroană pe cap, se da jos din caretă și urca scara profilîndu-se în soare, venerabil ca Dumnezeu, sub schinteierea aurăriei și briliantelor. Dricul intra în curte, înhămat cu șase cai cu capetele împănate și mascate, cu trupurile îmbrăcate în valtrapuri negre, găitanate cu fir. Cioclii, care îi țineau de dîrlogi, își duceau la subțioară șlapele de mareșali ai morței și înaintau cu păsuri măsurate. Mormăiri alergau între poartă și grădină, lărgindu-se peste curte și chiar peste o parte a mahalalei. Muzica militară sosea. Ea se rînduia în stînga scărei. Convoiul se întocmea — nu se mai aștepta decît coșciugul cu mortul.
Dar căldura smulgea blesteme împotriva ceasului. Dintre cioclii, cîțiva își ștergeau sudorile. Alții, zorind pe oamenii casei, strigau în gura mare. Unul, mai tînăr, se dase la o parte și își făcea vorbă cu o fată din corul de muzică vocală. Alături, sub un pom, zbîrnăiri de muște răsculate zîzăiau. Năpustindu-se din zbor una peste alta, ele cădeau, ca trăsnite„ pe cîte o frunză sau pe cîte o creacă.
Dar preoții, în mîini cu făclii, coprinseră ulița. Alaiul se punea în mișcare. Leșinurile împiedicau exploziile durerei și curtea ce rămînea în urmă se cufunda pustie de însuflețire ca într-o groapă.
Țipetele cucoanei Catinchei nu se redeșteptară decît pe podul cel mare al Craiovei. Dînsa, cu capul scos pe geamul caretei, părea că voia să ia ca mărturie a durerei ce-o sfîșie, orașul întreg. Se bătea cu pumnii în piept și cerca să smulgă zăbranicul cu care era îmbrobodită. Dar instrumentele de alamă galbenă ale muzicei îi năbușeau țipetele. Trîmbiți și tromboane vărsau în auzul mulțimei zgomotoasă prăvălire a unui marș funebru.
Dîndu-se într-o parte, lumea își descoperea capetele cu un respect măsurat pe aurăria alaiului, pe numărul de trăsuri de casă și pe durerea nemîngăiată a văduvei.
Cînd dricul se opri în răscruciul de pește, muzica tăcu și preoții își începură rugăciunile, înghesuiți de gloatele dimprejur.
Un vînt subțire, largă suflare a încrucișărei de uliți, fîlfîia fășiile de zăbranic albastru înnodate la brațele îngerilor poleiți ai dricului. Cioclii, care duceau capacul coșciugului, îl puseseră jos, cu jobenul de castor al mortului deasupra lui. Catifeaua viorie cu care el era îmbrăcat, lua o înfățișare nespus de duioasă sub zîmbirile pe care soarele le strecura prin spărturile unui nor. Dar îngînarea rugăciunilor, graiul armonizat al celor dintîi părinți ai bisericii, se făcea adîncă și cîștiga buzele cucernice, puteri convingătoare, — dumnezeire ce se schimbă în cuvînt, pentru a se întrupa în omenire.
Dricul se repunea în mișcare și vocea preoților ce înceta, era înlocuită de corul muzicei vocale. Hodorogirile roților, pe podul de piatră al Craiovei, erau însă năbușite de sunetele limpezi ale corului. Ele păreau că ridică pământul în sus, că-l apropie de cer și că-l azvîrl în niște trepte stelare printre care viața materială, schimbată în viață fluidică, era tot într-o vreme și cîntec serafic și lumină orbitoare. Iar pînă la biserica Sfîntul Nicolae-beli-vacă, unde avea a se face slujba, lupta dintre vocile senine ale muzicei vocale și dintre sunetele celei instrumentale își desfășura poema.
Obosită, văduva își da capul pe spate și nu se mai deștepta din jumătatea ei de leșin decît în curtea bisericei, dinaintea coșciugului în care mortul zăcea pierit pe trei sferturi sub o surpare de flori. Ca și cum ar fi vrut să-l ia în stăpînire spre a-l dărui pămîntului, preoțimea se așezase în jurul lui și întocmea o jumătate de cerc. Clopotele bisericei, ce nu conteniseră să fie trase de un sfert de oră, își alinau prelungirile bălăngănitoare și pogribania vecinicei pomeniri se urca pe fumul de tămîie cădelnițat și se adîncea în albastra limpezime a corului. Vosglaseniile înlocuiau troparii și erau înlocuite de ectenii. Sfârșiturile vorbelor erau toarse de dascăli în sunete subțiri....
"Doamne mi-lu-iește".
Dar, cu încetul, slujba se făcea vijelioasă. Ea împrumuta aripile de flăcări ale credinței și zbura la Dumnezeu pe căi tainice; cînta lauda Tatălui și a Fiului, amintea zădărniciile lumești; se ruga pentru iertarea greșelilor mortului; pentru cele cu "voie" și pentru cele "fără voie", pentru cele "întru ființă" și pentru cele "întru neființă", pentru cele "întru știință" și pentru cele "întru neștiință" — trecîndu-i-le pe toate iubitorul de oameni și așezîndu-l, ca pe un bun, în curțile sale...
"Doamne mi-lu-iește"...
"Că adevărat deșertăciune, sunt toate și viața aceasta umbră și vis; că în deșert se turbură tot pămînteanul, căci precum a zis scriptura cînd dobîndim lumea, atunci în groapă ne sălășluim unde împreună sunt împărații și săracii".
Dar fata mortului, doamnă din lumea nouă care nu-și dă durerea în stambă și ce plînsese pînă atunci cu lacrimi tăcute, sfîșie aerul cu un țipăt, și rudele care se grăbeau împrejurul ei o sprijineau, fără să cuteze să turbure taina dumnezeiască cu mîngăierele lor...
"Slavă ție, Doamne, slavă ție."
Și slujba redeștepta jalnica trăgănire a clopotelor. Porumbieii bisericei, goniți de vijelia sunetelor, ocoleau turnurile lărgindu-și urcătoarele spirale, iar făcliile, ce fumegau, posomorau glasul preoților, și pogribania lua un caracter de pripă: sprijinit de doi diaconi, vlădica se apleca peste coșciug, miruia mortul și la urmă îi închina pieptul cu un larg semn de cruce.
"Slavă ție, Doamne, slavă ție".
"Că tu singur ești cel fără de moarte, carele ai făcut și ai zidit pre om, iar pămîntenii suntem din pămînt și în pămînt vom merge, precum au poruncit cel care ne-au zidit și au zis: că pămînt ești și în pămînt vei merge, făcînd tînguirea cea deasupra groapei cîntare":
"Aliluia".
Însă sărăcimea își făcea loc printre lume și vîrîndu-se cu obrăznicia neaverei ajungea la coșurile cu lumînări. Testemelele cu flori roșii erau mai mult smulse decît împărțite. Fratele mortului, silit de mulțime, se da la o parte și dezlega la gură sacul cu sfănțuici, cu firfirici de douăzeci și două și de treisprezece... Împărțeala cea nedreaptă începea: săracilor îmbrăcați mai bine li se punea în mînă mai mult. Celor goi, mai puțin. Văduvele se alegeau abia cu cîte o lumînare. Teleleicele plecau cu cîte trei testemele. Orfanii își stricau gura degeaba... Că scris este la carte: "că celui care are să i se mai dea, iar celui care n-are să i se mai ia"...
"Domnului-să ne rugă-ă-ăm..."
Și, mereu mai grăbite, aceste rugăciuni își repezeau scadroanele către asaltul cerului, grăbeau sosirea clipei cînd, pe urmele cîntărilor încetate, vocea de argint a unui singur preot răsună în inimi ca un flaut singuratic în mijlocul unei duioase înserări.
"Veniți, veniți, fraților, la groapă, să vedem țărîna din care ne-am zidit. Unde mergem acum ? Și ce ne-am făcut? Cine este săracul sau bogatul? Sau cine este slobodul? Au nu sunt toți cenușe? Frumusețea chipului au putrezit? Și toată floarea tinereților o au veștejit moartea".
Îngenucheată pe pămînt uscat, văduva mortului se lovea cu capul de coșciug și coprinsă de astă dată de o deznădejde adevărată, își înfigea unghiile în pămînt... "Nu, nu" — și mai cerea răgaz... Își amintea viața ei, îl vedea pe Calomfir tînăr și frumos, printre perdeaua lacrimilor... Nopțile albastre, în frunte cu constantinatul de aur al lunei, recoborau peste dînsa... Se înapoia spre trecut — văduva la 15 ani de întîiul ei bărbat și remăritată la 17... Îmbrăca iar maloteaua de catifea havaiie cusută cu fir și înflorită cu mărgăritare pe care i-o dăruise de nuntă unchiul ei: Banu Teană. — Vedea, apoi, curtea plină cu butci și rădvane... iar Calomfir o ducea la cununie. Iconostasul nu mai era de sus pînă jos decît o singură lumină... Candelele albastre și roșii presărau prin colțuri nestemate... Isaia dănțuiește era cîntat și masa ocolită. Nașa o dăruia cu o fulie de diamante pe care i-o prindea în păr. Pe rochia ei de sarașir clipeau safire și pîlpăiau rubine — "O! nu, nu!" Și iar mai cerea răgaz. Se azvîrlea peste trupul neînsuflețit, îi coperea chipul cu sărutări, îi netezea părul, îi vorbea la ureche încet, îl coprindea în brațe... O! ar fi vrut să-l fure de-acolo și să-l ducă departe — unde?... nici ea nu știa. Dar se vedea fugind, cu el alături,în soare-apune... Și un colț de pădure i se arăta... Brazii o înconjurau, urcau pînă la cer, negura se îndesea, nu mai vedea nimic, nu mai auzea nimic, nu mai simțea nimic. Și cu toate acestea era fericită. Bătăile inimei i se linișteau, tîmplele nu-i mai zvîcneau, o răcoare o îmbrățișa fără veste, — vîntul batistelor ce se mișcau deasupra ei — iar fiica sa, împreună cu cîteva rude, izbuteau s-o ridice de jos, s-o ducă la trăsură.
......................................................................................
"Că ochii au apus, picioarele s-au legat, mîinile au încetat, și auzul cu dînsele, limba cu tăcere s-au îngrădit și groapei se dă, că adevărat deșertăciune sunt toate".
Și vecinica pomenire pecetlui slujba, risipi alaiul, iar cosciugul pus într-o căruță, spre a fi dus la țară, apucă urmat de patru-cinci trăsuri spre bariera Amaradiei, pe sub care toată această dramă banală dispăru în fuga cailor, nemailăsind în urmă decît un nor de praf alburiu...