Alexandru Macedonski - Răspuns la câțiva critici

(Fragment)

Nu pot să zbor cu voi pe-o rază...
Mi-e frică luna să nu cază,
    Să ne turtească împreună,
Că-n Iadul cel de grozăvie
Am merge în tovărășie,
    Ș-atuncea: Noapte bună!

Dar dintr-a mea junie dusă
În întristarea mea nespusă
    Mai am pe neașteptate
Ca să-mpletesc încă ghirlante
Pe fruntea sfintelor amante
    Un șir de foi uscate!

Voi preferați în lăcrămioare
Ca într-o baie răcoritoare
    Să v-afundați până la gât,
Ș-astfel din apa lor căldicică
Să dați afară o cărticică
    Bună de leacuri și de urât.

Ei! Zău!... Voi poate c-aveți dreptate
Și puteți plânge, în libertate,
Dureri pe care nu le-ați simțit!
Le puteți pune și pe hârtie...
Lumii ce-i pasă?... Ce-mi pasă mie?...
Nu vă voi spune ce-am suferit!
Marturi zadarnici nu vă voi face
A suferinții care-n piept zace,
Adevărata durere tace!
Și-ascunde fața și plânge-n umbră,
O știe numai noaptea cea sumbră,
Care-o-nvelește ca-ntr-o manta!
Încât de visuri, vă cer iertare,
Nu pot să umblu pe nori călare
Când pot la dânșii a mă uita!
Ca să bat câmpii, cum fac nebunii,
Nu se mai poate ca să mă-nvăț...
Alții să umble călări pe băț...
Genul meu este al Rațiunii!

Rima din urmă mi-aduce-aminte
C-am pus pe iune de trei silabe;
De la pășune venind pe labe
Un critic, însă, mă cam dezminte;
Urmeze-și treaba, că-i fac hatârul...
De-o vrea pășunea să-și prelungească,
Nimenea n-are ca să-l oprească,
Și cal de astăzi va fi catârul!
Aici desigur că este vreme
A-mi lua seama și a mă teme
C-am început-o cu foi uscate
Și le pui toate amestecate;
N-am spus nimica despre delire,
Și n-am în versuri nici o simțire,
Ba chiar și șchioape, când isprăvesc,
Cu foarte multe mă pomenesc.

Nu e-ndoială, până la ceruri
Nici de-astă dată nu m-am urcat
N-am pus enigme de dezlegat!
În poezie nu am misteruri...
Tot ce-am scris este raționat!
Proză rimată, curată proză,
Că-n cer aș face stranie poză!
Calea de mijloc iar n-am ținut
Dacă-n văzduhuri nu m-am pierdut,
Ș-ar fi fost bine, barem pe-o stea
Ca să-mi iau zborul până la ea.
Ș-ajuns acolo, să bat în cer
Un cui de aur sau chiar de fier,
Ca să-mi leg sacul și să mă leagăn;
Închis într-însul ca într-un leagăn,
Să văd pământul stând la picioare
Și dând târcoale pe lângă soare,
Iar între soare și-ntre pământ
    Să stau să cânt!

Vânturi turbate găseam destule,
Câte și-n lume ființe nule!
Raze de stele lesne găseam
Puteam prea bine să iau un dram!
Praful de aur, oricum, nu strică,
În cantitate mare sau mică!
Destul s-ajungă să poleiască,
Că treci chiar marfă dobitocească;
Găseam, în fine, un dram sau două
Din aurora cu buzi de rouă,
Și chiar acele comete antici
Care se plimbă cu cozi gigantici
Puteau prea bine ca să-mi dea mie
Dintr-a lor coadă portocalie
Măcar un petic, să-mi înfășor
Gândul meu vecinic rătăcitor!

. . . . . . . . . . . . . . . .