Generaţia care ne-a precedat dispunea de personalităţi cu vază, care mărturiseau public că au două patrii, Franţa şi România. "Decât să piară Franţa mai bine sacrificăm România!" Nu era vorba de modestie în asemenea mărturisiri de un patetism uluitor, ci de o ieftină bagatelizare a propriei noastre ţări. Modestia e o virtute bizuită pe cunoaşterea dreaptă a limitelor puterii noastre. Dar aici nu intră în joc cunoaşterea dreaptă, ci recea ignorare a ceea ce este românesc.
Când am pornit, prin revista "Gândirea", lupta de adâncire a izvoarelor de inspiraţie pentru a descoperi sub pojghiţa zeflemelei marea omenie românească, am afirmat că până în aceste străfunduri nu se poate ajunge decât cu luminile ortodoxiei, care lipsea aproape cu totul din preocupările scriitorilor noştri, dar care constituie însăşi substanţa sufletului românesc.
Poporul român e altfel de cum l-a socotit generaţia trecută, crescută în mediul laicismului francez. Şi dacă înşişi scriitorii care l-au iubit n-au ştiut să vadă dincolo de elementul pitoresc adâncurile lui spirituale, el singur ni le descoperă când glasul istoriei îi deschide inima.
D. Al.Lascarov-Moldovanu, romancier şi publicist, lucrând la cenzura corespondenţei particulare a celor de pe front cu cei de-acasă, a dat la iveală în cartea "Scrisori de razboiu" 1.290 de epistole prin care sufletul românesc se arată aşa cum e într-adevăr. Scrisorile sunt alcătuite în ceasuri de mare cumpănă, sub imperiul sacrificiului şi al morţii. Dacă românul e de obicei discret şi sobru în gest şi în vorbă, fără patetismul teatral al rusului, aici sufletul lui nu mai şopteşte şi nu mai murmură, ci clocoteşte torenţial într-o splendidă cascada de revelaţii.
Un gând care circulă mereu în aceste scrisori e că părinţii au făurit o ţară mare, iar tinerii au părut la un moment dat nevrednici de ea. Războiul actual aşează generaţia nouă pe făgaşul strămoşesc al sacrificiului şi al bărbăţiei. "Tată draga, cred că tot îţi mai este în memorie bubuitul tunului şi şuieratul gloanţelor din 1916, când aţi făcut România Mare. Duşmanul ne-a ciuntit-o. Astăzi e datoria noastră să spălăm ruşinea." Iar un soldat ţăran către soţie: "Tu, dragă, să ştii că sunt pe drumul pe unde au fost tatu-to şi tata."
O doamnă care îngrijea de răniţi mărturiseşte: "Îmi sunt dragi pentru că în ei simt sufletul adevărat, sufletul curat al poporului nostru; îmi sunt dragi pentru că îi văd suferind fără egoism şi-i simt aşa de aproape de Dumnezeu."
Mai mult chiar decât Mântuitorul, Maica Domnului e implorată necontenit să-l ia sub acoperământul ceresc pe fiecare şi pe toţi laolaltă. De altfel scrisorile acestea fără excepţie trebuiesc socotite ca rugăciuni, adică aşa cum au fost simţite şi concepute de inima şi de spiritul românesc. După lectura lor, rămâi cu impresia unei ţări întregi care se roagă luptând pentru biruinţa Crucii.
Un maior scrie soţiei sale la Bucuresti: "Sunt sănătos şi am ajuns victorios la Nistru. De câte ori am intrat în luptă, m-am rugat lui Dumnezeu să mă ajute şi am sărutat icoana, - şi Dumnezeu mi-a ajutat."
Un alt căpitan scrie părinţilor săi la Iasi aceste rânduri de primăvară creştină: "Te impresionează întotdeauna faptul că primii dintre ucrainieni, cari imediat dau zvonul de slujbă la biserică sunt bătrânii şi femeile în vârsta, cari şi-au păstrat credinţa. Şi după ei se adună toţi şi învaţă să facă Sfânta Cruce. Urmează apoi zile întregi botezurile pentru toate vârstele."
Nu mă pot opri să reproduc, ca încheiere, şi aceste rânduri ale unui sublocotenent apostol: "Îi învăţ pe cei tineri "Tatăl nostru". Mă privesc cu ochii înecaţi în lacrimi. Ei, sufletul rus, sufletul rus! Eu cred în reîntoarcerea lui". E rareori în istorie ca o armată biruitoare să-şi asume cu asemenea conştiinţă o misiune apostolică.
Acesta este sufletul românesc cel adevărat.
Şi pe temelia lui trebuie reclădit Statul şi cultura naţională.
Nichifor Crainic
