O, lira mea, suspină! al tău glas plin de jale
În umbră să răsune, să geamă la mormânt:
Cârlova nu mai este!!! suspină p-a lui cale
Și fă să se auză pe aripe de vânt:
"Cârlova nu mai este! și lira-i a-ncetat!"
O, tânăr cântărețe! pasăre trecătoare!
Abia te-ntraripaseși, abia dulcele-ți glas
Chema să te auză pe craca săltătoare
Pe călători, și-ndată, oprindu-le-a lor pas,
Țintind a lor vedere... tu zbori și i-ai lăsat!
Tu ai urât o țară unde puțini ascultă
Sau unde-a ta cântare cu ei nu însoțești;
Încă trăind, tu viața o petreceai mai multă
Sorbit în armonia a cetelor cerești,
Unde ostaș d-aicea acol-ai și grăbit.
Sub tânăra ta mână, degetele-arzătoare,
Acum se-nfiorează liră de serafimi;
Asculți tu alte imnuri, începi altă cântare
Și-ndemni tu alți războinici, vitejii heruvimi,
Și alt post mai cu slavă ți-a fost ție gătit.
Acolo-ți era locul al tău de moștenire:
Poetul aci este străin și călător;
Astfel vulturul mândru din nalta sa privire
Parcă ar zice lumii din marele său zbor:
Pământul mi-este leagăn, dar locuiesc în cer.
O, fenomen ce-n veacuri abia când se ivește,
O, stea care răsare chiar într-al său apus!
Ce fu a ta lucire? Și ce ne prevestește?
Ce înger te întoarce? Ce înger te-a adus?
Și cum se pun acelea care cu tine pier?
De unde ești, ascultă jelinda mea cântare,
Vezi lacrima ce pică pe scumpul tău mormânt.
În ceasul după urmă, în cea d-aici plecare
Iubiții-ți fără mine, cu cei ce nu mai sânt,
Văzură cum ți-iei zborul, și tuciul trist vestea.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Și eu sunt ca metalul ce plânge după tine,
Prin focuri de durere trecut și lămurit,
Și patimile repezi izbind inima-n mine,
Fieștecare scoate un sunet osebit,
Care-astupat mugește, se-neacă iar în ea.
Lutoasa mea ființă aci se zăbovește,
Dar eu sunt după tine, pe urmă-ți te-nsoțesc;
Râvna p-ale ei aripi acolo mă răpește
Și soarta ta cea lesne în veci eu o doresc,
Dar... plumbul datoriei mă trage iară jos.
Cu care legătură afirea mea se-ntină,
Întocmai ca ștejarul adânc rădăcinat?!
Vântul când se răscoală, el geme și suspină,
Trosnește și răstoarnă orice l-a-nconjurat,
Și tot ce mai rămâne privește dureros.
Vai! iată a mea soartă, și cât de povăroasă!
Iar tu ai fost ca floarea acea primăvăroasă
Ce-o smulge,-o ia zefirul, și-și las-al său miros.
- 1831
