Petru Creţia - Nădejdea, semnul biruinţei
"Speranţa este una dintre marile puteri ale sufletului, iar cu cât sunt mai silnice împrejurările, cu atât avem nevoie de mai multă tărie ca să le îndurăm, să le înfruntăm şi să le depăşim. Definiţia speranţei este simplă: ea este credinţa, când mai neclintită şi când mai şovăielnică (după oameni şi împrejurări), că ceasul încercării şi al răului va trece şi că va veni vremea binelui şi a înseninării. Tărâmul speranţei este viitorul, care, cum bine ştim, este mai întotdeauna incert. Speranţa ne ajută să credem că, în ciuda a orice, cândva, binele ne va despovăra de rău. Fireşte, a gândi aşa, cere oarecare chibzuinţă, un grad anume de întemeiere pe premisele obiective ale realităţii. Un calcul de probabilităţi, aprecierea raţională a raportului dintre datele existente şi forţele, manifeste sau latente, care tind să le modifice în sensul sperat. Dar nu aceasta este natura esenţială a speranţei, care, dacă nu este mai presus de orice calcul, rămâne un simplu şi rece efort de prognoză. Ca să fie o putere a sufletului, speranţa trebuie să aibă în miezul ei ceva iraţional, chiar absurd, o încredere aproape necugetată în biruinţa binelui, care să fie mai puternică decât orice deznădejde. Este o alegere, dintre toate câte sunt cu putinţă pe pământ, a posibilului bun. Nu este vorba aici de banalul optimism, adesea superficial şi adesea lesne de spulberat, ci de o dârzenie lăuntrică, de o lumină perpetuă în bezna lumii. Şi spune Iov Domnului: "Mi-ai smuls nădejdea ca pe un copac". Iar Sfântul Pavel, vorbind despre Avraam, zice: "Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut, şi astfel a ajuns tatăl multor neamuri", şi, altunde, vorbind despre Sara: "Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd".
Poţi spera să nu pierzi ceea ce ai sau să dobândeşti ceea ce îţi lipseşte, temeiul nădejdii tale acelaşi este: că se află cumva o cale prin Valea Plângerii şi a Morţii pe unde, totuşi, se străbate dincolo. Mulţi deznădăjduim, dar nu întru totul. Iar speranţa este şi aceasta: ceva care, cotropit fiind de deznădejde, nădăjduieşte încă. Trecuţi dintr-o vitregie în alta, tulburaţi în loc să fim limpeziţi, răniţi în loc să fim vindecaţi, pradă lăcomiilor şi pradă minciunii, să mai zicem o dată, cu nişte vorbe scrise cândva, demult: "Dar, iată, tot mai zgâriem pe stâncile prea tari, posaci şi îndărătnici, efigia fără de seamăn, albă, a speranţei"."
(Petru Creţia - Eseuri Morale)
