Adrian Păunescu - Dragoste în fân

Să mergem amândoi la strâns de fân
Şi soarele să ne lucească-n coasă,
Din când în când în urmă să-ţi rămân
Că să te văd aprinsă şi frumoasă.

Pe fondul verde să te decupezi,
Un fel de nimfă cu picioare brune,
Şi-n patima magneticei amiezi
Eu să îmbrăţişez ce nu pot spune.

Acolo unde nu mai e cuvânt
Şi sângele începe brusc să fiarbă,
Să cad asupra ta ca trunchiul frânt
Şi-n dragoste să ne îmbrăcăm în iarbă.

Şi să miroşi a soare şi-a trifoi,
Şi să te-ntorci în paza umbrei mele,
Şi să simţim tot cerul peste noi,
Şi gărgăriţe clinchetînd pe piele.

Şi leneş scuturându-ne de fân
Să trăncănim un soi de amănunte,
Din cele ce pe buze mai rămân
Când se arată ploaia dinspre munte.

Şi să uităm şi noi într-adevăr
De formă noastră peste clăi rămasă,
Iar tu să-ţi aranjezi zburlitul păr
Privindu-te în luciul blând de coasă.