Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Nichita Stănescu - Respirarea aerului de sub aripă


Nu, nu se poate
vultur stingher,
fără de roate
să stea pe cer.
Pasărea, marea
care e-n zbor
cu respirarea
am s-o dobor.
Dintr-o umflare
pot ca să-i ţip
aerul tare
de sub aripi.
S-o las să cadă
ca un comet
cu tot cu coadă
pe al meu piept.
Să-mi fie salbă
şi crinolin.
Ah, pată albă
O, jeg senin.


Octavian Paler - Singurătate


Voi care vă întoarceți acasă
și după ce-ați închis ușa
spuneți “bună seara”
voi nu știți ce-nseamnă
să intri pe o ușă tăcând.

(din volumul Scrisori imaginare)

Nichita Stănescu - Înapoierea cheii


Mi-e dor să pot
să nu-mi mai fie
dor de tine.
Tristețea, ea,
nu este gând
ea lucru este.
Mănânc-o dacă ai cu cine!
Durerea vieții
e un lucru, -
nu contemplarea lui!
Mi-e dor să pot
să nu-mi mai fie
dor de tine.


Mihail Sadoveanu - Pe-un curcubeu ca pe-o scară


Iertare din nou vreau să-ți cer
Într-un stil cu mult mai subțire,
Cu ochii și mâna spre cer
Și cu intonări de psaltire.
O, tu, frumoaso, de care-mi atârnă
Viața – și care-mi alungi
Din cale pe palida cârnă,
Numai c-o rază din genele-ți lungi,
Iartă-mă că plouă și-i ceață,
Că oamenii-s răi, că pânea nu-i bună,
Că nu se găsește nimica în piață,
Că, noaptea, nu-i lună.
Iartă-mă, scumpo, că te ador și
Acum şi pururi, cu suflet curat,
Iartă-mă că aproape în fiece zi
Quod tentabam dicere versus erat.
Aș vrea să-ți placă orice cuvânt
Ce ți-l rostesc şi e de prisos ca
Să-ţi declar că vreau să-ţi și cânt
Aria celebră din Tosca.
Iartă-mă de toate. Zâmbeşte și spune
Ca să se facă brusc primăvară.
Şi ca să vezi o minune:
Cum mă sui pe-un curcubeu ca pe-o scară.



 (Poezie din volumul Daim (1944), volum pe care Sadoveanu i l-a dedicat Valeriei Mitru, femeia cu 40 de ani mai tânără de care s-a îndrăgostit.)


Gellu Naum - Insulele fericiţilor


Era primăvară stăteam la fereastră ploua
mi-ar fi plăcut să mormăi câteva din frumoasele mele
poheme
atunci de nu se stie unde se ivea o tânără Hanska
ne așezam unul lângă altul ne lipeam de același perete
Era o liniște nefirească stăteam încremeniți așteptam
În orice caz cineva nevăzut ne pândea
Ceilalţi se uitau la televizor și noi ce limbă vorbeam
era primăvară plângeam cu hohote
când disperat când fericit niciodată la mijloc
pe sus vuiau vulturi şi Hanska aceea învelită într-o pânză gălbuie se înecase de mult în apele Vistulei
dar se uita de acolo la mine cădea pe gânduri îmi trimitea un bilet
“s-a zis cu noi” îmi scria
afară pe un cer intestinal-albastru nişte ceasornice
își învârteau cu viteză limbile poleite


Ovid Densuşianu - Cântecul pribeagului


Dacă vreți s-aflați
Din ce locuri viu,
Munții-i întrebați,
Că ei singuri știu.
Codru mi-a fost frate
Prin pustietate.
Dacă vreți să știți
Cin’ m-a mângâiat,
Cerului-i vorbiți,
Că el m-a veghiat.
Stelele mi-au fost
Noaptea adăpost.
Și-ncotro-mi duc zborul
De vreți să vă spui,
Întrebați izvorul
Care-i drumul lui.
Calea-mi se sfârșește
Unde el se-oprește


Constantin Noica - Poemul întâi (Trei poeme filozofice pentru S.)


Lasă-mă să-ţi amintesc de gândul filozofului antic ce se întreba: “Când aduni pe unu cu unu, care unu se adună cu celălalt, care unu devine doi?”.
Au stat muţi matematicienii în faţa unei asemenea întrebări, căci ei nu ştiu decât de mărimi comutative. Dar când prietenul întâlneşte prietenul - şi când v-am chemat sau când m-aţi chemat din exilul vostru ca să ne regăsim laolaltă în faţa turlei de la Surdeşti sau în faţa unui perete cu arborele lui Iesus - cine s-aduna cu cine, care prieten devenea doi? Sau poate făceam cu toții una, sub mirare. (Ţii minte cum ai exclamat în faţa peretelui de vest din Voroneţ, “N-am văzut nimic mai frumos!”, tu care petrecuseşi toate frumuseţile lumii.)
Poate aşadar făceam acum una şi veneam să ne adunăm cu bisericile, cu poienile şi cu mormintele îngropate şi ele. Dar atunci iarăşi, cine se aduna cu cine? Oare noi preluam în noi bisericile, batjocorite de ani şi, câteodată, ca acum, de o falsă ploaie? Oare noi le vedeam şi ne minunam sau ele se minunau să ne vadă pe noi, cei exilaţi de eternitate, luminaţii, lămuriţii cu cele ale esteticii şi istoriei, oamenii de după patru sau cinci veacuri care nu mai ştiu să se adune nici între ei nici cu pereţii sau lespezile?
V-am chemat ca să vă scoatem din statistică şi ca să vă ajutăm să uitaţi de amara voastră fericire numărată sau, mai degrabă, de numărul vostru de ordine din acel spaţiu, din acel hău în care aţi pătruns, să vă aducem într-un spaţiu închis, dar unde lucrurile nu se numără, unde nu există comutativitate şi unde fiecare lucru este ceea ce este, în aşa fel încât oamenilor de aci le-a plăcut să vadă fiinţă şi vrere până şi în lucruri şi pietre, spunând: “Căci muntele că-i munte, încă are doruri multe”.
V-am chemat să vă redeşteptăm dorurile. Sau poate aţi venit voi să ni le redeşteptaţi nouă. Poate aţi venit voi să ne scoateţi din statistică, în lumea într-altfel numărată în care ne ştiţi şi unde, totuşi, câte o fericire neverosimilă şi de neasemuit stăruie câteodată cu noi, ca un înger pe peretele nord-estic al bisericilor.
Ne-am reunit atunci o clipă, fără să ştim bine, întocmai anticului, ce este aceea o reunire. Şi acum, după adunare, va veni amara scădere: vă veţi trage din acest “noi” lărgit, veţi pleca în statistica voastră, lăsând ca noi să rămânem în statistica de aci.
Dar în timp ce tuturor ne vor înregistra destinele alţii, cu maşinile lor de calculat, de aci, de la noi, o toacă de biserică ne va aminti, unora aievea, altora pe magnetofon, că suntem chemaţi să înfrângem totuşi statisticile şi să pregătim, cu alţi prieteni, regăsirea cea bună, când nu vom şti dacă voi vă veţi aduna nouă, celor rămaşi sau dacă noi ne vom aduna vouă şi veacului - aşa cum nu ştiu bine acum, draga mea prietenă, dacă ai venit aci ca să îmi ceri ceva, ca să-mi dai ceva sau, fără s-o bănuieşti, ca să asculţi seara paginile pe care ţi le citesc din Cartea Cărţilor.

Constantin Noica (12 iulie 1909 – 4 decembrie 1987)
Poemul întâi (Trei poeme filozofice pentru S.)



Nichita Stănescu - Eminescu


Atâta să nu uitați:
că el a fost un om viu,
viu,
pipăibil cu mâna.
Atâta să nu uitați
că el a băut cu gura lui, -
că avea piele
îmbrăcată în ștofă.
Atât să nu uitați, -
că ar fi putut să stea
la masă cu noi,
la masa cinei celei de taină
Atât să uitați! Numai atât, -
că El a trăit,
înaintea noastră…
Numai atât,
în genunchi vă rog, să uitați!
Eminescu – poem de Nichita Stănescu
Eminescu

Marin Sorescu - Trebuiau să poarte un nume


“Eminescu n-a existat.
A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.
Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii -
“Mioriţa” şi “Luceafărul” şi “Scrisoarea III”.
Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.
În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.
Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?
Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.
Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.
Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus… EMINESCU.”
Marin Sorescu,
Trebuiau să poarte un nume


Ion Luca Caragiale despre Mihail Eminescu


“L-am cunoscut, am trăit lângă el, foarte aproape vreme îndelungată și știu cât de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. L-am văzut destul de adesea scrâșnind din lipsă. Contrarietatea patimilor, dorul vag de poet, acel dor de care se depărtează ținta, cu cât îi pare lui că se apropie de dânsa, îl aruncau, ce-i drept, în cea mai întunecată melancolie, dar nu-l zdrobeau niciodată; lipsa materială însă îl excita, îl demoraliza, îl sfărâma cu desăvârșire… da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta, și mai ales acelora ce trebuiau s-o înțeleagă nespusă.”
“Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și când o pasiune îl apuca era o tortură nemaipomenită. Am fost de multe ori confidentul lui.”
“Cu desăvârșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adese… Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevadă destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârșească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca «Luceafărul lui – nemuritor și rece».”
“Așa, odată, ca întotdeauna, înamorat și fără un ban, a venit de dimineață la redacție foarte amărât: avea acu, numaidecât, «nevoie de o sumă însemnată; dacă n-o găsea, se-mpușca». N-a voit să ne spună de ce anume acea sumă și de ce atâta grabă, a refuzat să meargă să prânzim ca după obicei împreună și a dispărut dintre noi.”
Seara, se afla … unde? la bal mascat la teatru. Trepădase toată ziua după cămătar; îl găsise, din norocire; luase iar bani cu procente orbești; își cumpărase un rând de haine de lux, cilindru, botine de lac, mănuși galbene, și, deghizat astfel cât putuse mai bine, umbla de colo până colo, amestecat în mulțimea de gură cască. Urmărea foarte gelos pe persoana gândurilor lui, care avea o patimă nespusă pentru flirt sub mască și domino – lucru ce, prin trivialitatea lui, lovea pe poet și-n amor și-n mândrie. Norocul în ziua aceea n-a voit să fie întreg pentru bietul nostru prieten: pe uzurar i-l scoase în cale bine dispus; pe femeie o trimisese la bal pentru altcineva. Nu e vorba, după bal, galantul contrariat «și-a plătit un souper fin» – ceea ce l-a făcut să fie a doua zi foarte fără chef, cu atât mai mult cu cât era foarte ușurat de greutatea banilor prinși cu destulă alergătură în ajun: ca toți oamenii de felul lui, îi azvârlise seara, ca să-i dorească dimineața.”
“Am cunoscut foarte de-aproape un om cu o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche și-nțeleaptă», pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult.”
“Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.”
“Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot și de laude, asta nu era decât din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină și manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, și o știa mai bine decât oricine; nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puțin de ce credea el însuși. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau neîncredere în sine.”
“Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

Mihail Eminescu - Făt-Frumos din tei


-- "Blanca, află că din leagăn
Domnul este al tău mire,
Căci născută esti, copilă,
Din nevrednică iubire.

Mâni în schit la sfânta Ana
Vei găsi la cel din stele
Mângâierea vietii tale,
Mântuirea fetei mele."

-- "Nu voi, tată, să usuce
Al meu suflet tânăr, vesel :
Eu iubesc vânatul, jocul;
Traiul lumii altii lese-l.

Nu voi părul să mi-l taie
Ce-mi ajunge la călcâie,
Să orbesc cetind pe carte
În fum vânăt de tămâie."

-- "Stiu mai bine ce-ti prieste,
Las' de-a lumii orice gând,
Mâni în zori de zi pleca-vom
Către schitul vechi si sfânt."

Ea aude -- plânge. -- Parcă
Îi venea să plece-n lume,
Dusă de pustie gânduri
Si de-un dor fără de nume.

Si plângând înfrână calul,
Calul ei cel alb ca neaua,
Îi netează mândra coamă
Si plângând îi pune seaua.

S-avântă pe el si pleacă
Păru-n vânturi, capu-n piept,
Nu se uită înainte-i,
Nu priveste îndărăpt.

Pe cărări pierdute-n vale
Merge-n codri făr' de capăt,
Când a serei raze rosii
Asfintind sin ceruri scapăt.

Umbra-n codri ici si colo
Fulgerează de lumine...
Ea trecea prin frunza-n freamăt
Si prin murmur de albine ;

În mijloc de codru-ajunse
Lângă teiul nalt si vechi.
Unde-izvorul cel de vrajă
Sună dulce în urechi.

De murmur duios de ape
Ea trezită-atunci tresare,
Vede-un tânăr, ce alături
Pe-un cal negru stă călare.

Cu ochi mari la ea se uită
Plini de vis, duiosi plutind,
Flori de tei în păru-i negru
Si la sold un corn de-argint.

Si-ncepu încet să sune
Fermecat si dureros --
Inima-i crestea de dorul
Al străinului frumos.

Părul lui i-atinge părul
Si aruci c-obrazul ros
Ea apleacă gene lunge
Peste ochii cuviosi.

Iar pe buze-i trece-un zâmbet
Înecat, fermecător,
Care gur-abia-i deschide
Cea uscată de amor.

Când cu totului răpită
Se-ndoi spre el din sele,
El înceată din cântare
Si-i grăi cu grai de jele,

S-o cuprinde de călare --
Ea se apără c-o mână,
Însă totusi lui se lasă,
Simte inima că-i plină.

Si pe umărul lui cade
Al ei cap cu fata-n sus ;
Pe când caii pasc alături,
Ea-l privra cu suflet dus.

Numai murmurul cel dulce
Din izvorul fermecat
Asurzeste melancolic
A lor suflet îmbătat.

Lun-atunci din codri iese,
Noaptea toată stă s-o vadă,
Zugrăveste umbre negre
Pe camp alb ca de zăpadă.

Si mereu ea le lungeste,
Si urcând pe cer le mută,
Dar ei trec, se pierd în codri
Cu viata lor pierdută.

La castel în poartă calul
Stă a doua zi în spume,
Dar frumoasa lui stăpână
A rămas pierdută-n lume.