Ştefan Augustin Doinaş- Psalmul LXXII

 

 

 Prin "rugăciunea inimii" din mine

aştept, ca-n mucezeala unei mine

fără ieşire, -n care mă sufoc,

să mă străpungi de sus, şi să iau foc.

Cu toate gândurile-n slobozie

şi corpul ca o pată străvezie

a sufletului, să mă înfăşor

în jurul fulgerului Tău uşor.

Şi tot ce carnea nu va fi în stare

să smulgă prin extaz din întristare,

ca nişte zdrenţe grele ce se rup

dintr-un vestmânt, să-mi curgă de pe trup.

Străin din orice-ncrâncenare sumbră,

făptura mea să nu mai aibă umbră,

iar soarele trecând prin ea regal

să cânte ca lumina prin cristal.

 

Şi-abia atunci, dorind să-Ţi spun pe nume,

să mă topesc în Tine, ca o lume

care - cu aştri noi la căpătâi -

se-ntoarce la muţenia dintâi.

din vol. "Psalmi" - Ştefan Augustin Doinaş

 

 

 

A. E. Baconsky- Meditație în ritm de maree

 

 

 Numai tăcând și gândindu-te singur la toate,
ajungi să-nțelegi că din tot ce-ai fi vrut prea puține rămân lângă tine,
numai văzând cum se-aprind și se sting noaptea
toate cărările tale greșite – numai lăsând
să te-nvăluie pulberea lor vei ajunge să știi
că regretul e șarpele galben pe care-ntr-un vis
îl auzeai ca pe-un râu adormind la picioarele tale,
adormind și trezindu-se iar. Fără cuvânt, fără strigăt:
drumul pe care-ai umblat, ori că-l strigi, ori că-l fluieri,
nu se va-ntoarce la tine; ghemul lui negru și brun
cineva l-a zvârlit în ocean. Decât orice părere de rău
e mai bună tăcerea. Numai tăcând și gândindu-te singur
ajungi să-nțelegi că trecutul e-o casă pustie,
pentru toate păcatele tale

izbăvirea e numai în timp, e numai în roșu,
e numai în oameni, în faptele lor. Liniște-n urmă!
Totul e numai acolo-nainte, totul e-n față. Aleargă uitând,
ceea ce nu vei uita va veni după tine o dată cu turma
de cerbi străvezii, care sunt poate visele tale.
Totul e doar înainte, totul sunt anii
care ard și te-ntâmpină-n cale.

Lucian Blaga- Psalm

 

 

Iubind - ne-ncredințăm că suntem. Când iubim

Oricât de-adâncă noapte-ar fi,

Suntem în zi,

Suntem în Tine, Elohim.

Sub lumile de aur ale serii

Tu vezi-ne, cutreierând livezile.

Umblăm prin marea săptămână

Gând cu gând și mână-n mână.

 

Și cum am vrea să Te slăvim

Pentru iubirea ce ne-o-ngădui, Elohim!

Dar numai rană a tăcerii

E cuvântul ce-l rostim.

Vasile Voiculescu- Stă sufletul fără iubire

 

Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită,
C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi ...
Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită,
Căci nimeni n-o mai cercetează; găleata-i spânzură dogita
Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi.

Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade,
Părăginit într-o livadă şi plin de lacome omizi,
Ce-l năpădesc în primăvară şi toată frunza încet o roade
Şi toată floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade,
Lăsându-i crengile uscate ca nişte sterpe pălămizi.

Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată,
Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc,
La care nimeni nu duce aluatul proaspăt în covată
Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată,
Şi să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc.

Mateiu Caragiale - Singurătate

 

E-aşa de greu amurgul cu zarea-nsângerată,
Că-n parc sub teii-n floare ce gem înnăbuşit
Se-ncheagă unde groase de miere-mbălsămată,
Şi-atât de-apăsătoare tăcerea-mpurpurată
Că simt cum plânge-n mine ceva nedesluşit.

Melancolia face în pieptu-mi să tresalte
Neînţelese doruri, în vreme ce-aţipind
Fiinţa mea de astăzi, în locu-i răsar alte
Vechi suflete apuse, mult mândre, mult înalte,
Zguduitoare patimi cu foc mărturisind.

Umbroasa-le poveste măreaţă se-mpleteşte
La murmurul ei sumbru plutind în depărtări,
Nostalgică gândirea în voie-mi pribegeşte
Şi nesfârşit de tristă, se pierde, se topeşte
Într-un noian albastru de mistice visări...

Din crudele cătuşe, ce încă mă mai leagă,
De omeneasca fire treptat mă dezrobesc,
Înseninată mintea-mi începe să-nţeleagă,
Cu-amar dezgust, a vieţii zădărnicie-ntreagă
Şi, liberă, străină de tot ce-i pământesc,

Se-nvoaltă, se-ntraripă, spre slăvi semeţ se-avântă
Cutezătoare, gravă, mai sus, mereu mai sus,
În prada-nfrigurării ce aprig mă frământă
Renasc cel de-altădată, acel ce nu-l încântă
Decât singurătatea, dar singur, totuşi, nu-s.

Căci dacă, dus pe gânduri, m-asez lângă fântână
Privind cum apa doarme pe netedul nisip,
Cu tâmplele în palme şi-adăst în umbră până
Când lin şi molcom ziua cu noaptea se îngână
În fluida oglindă, alături de-al meu chip,

În străveziu zăbranic aievea se iveşte
O tainică-arătare... Adâncele-i priviri
Ce se resfrâng prin lacrimi spre mine-şi aţinteşte
Iar glasu-i ca-ntr-o rugă, tremurător, şopteşte.
De mult cunosc ispita acestei năluciri...

Întotdeauna dânsa mă mustră cu blândeţe:
- De ce-mpotriva firii hain te răzvrăteşti;
Tot ce-i frumos în suflet de ce laşi să îngheţe
Jertfind trufiei sterpe senina tinereţe?
Ia seama că ea trece şi n-o mai regăseşti.

A-ţi înfrâna încearcă sălbatica pornire,
Cât mai e timp, te-ntoarce din drum, nu şovăi!
Scăparea e-n credinţă, nădejde şi iubire,
Prin ele doar s-atinge fugara fericire,
Urmează-le deci legea şi nu te vei căi...

- Taci, îi răspund, mai scumpă îmi e a mea durere,
Prin ea spre-nţelepciune eu cugetu-mi ridic,
Ce-mi pasă dacă sufer, când sufer în tăcere,
Când nu cârtesc, nu blestem şi nu cer mângâiere,
Când nu mă-ncred în nimeni şi nu cred în nimic!

Iubirea e robie; trădarea - umilinţă;
Nădejdea? ce-mi rămâne a mai nădăjdui?
Precum în nepăsare trăiesc fără credinţă
Voi şti deopotrivă să mor fără căinţă,
Chiar clipa ce-a din urmă o voi dispreţui.

Cât mai curând ea vie, aducă-mi alinarea
De veci şi voi primi-o netulburat şi mut -
Spre a putea respinge şi-atunci înduioşarea
Goni-voi amintirea şi voi chema uitarea
Să-mi legene sfârşitul, al liniştii-nceput.

Că margini nu cunoaşte păgâna-mi semeţie,
Afară de trufie nimic n-avut-am sfânt,
Mi-am răzbunat printr-însa întreaga seminţie,
Şi sub călăuzirea-i păşesc cu bărbăţie
Pe-atât de aspra cale a negrului mormânt...

Cu amăgiri deşarte şi seci seninătatea
De tinzi să mi-o mai turburi, de-acum e în zadar...
Piei dar şi-n pacea nopţii îmi lasă voluptatea
De-a fi cu totul singur, redă-mi singurătatea...
Târziu uşoara şoaptă, încet se stinge, iar.

Din ce în ce mai ştearsă, ciudata arătare
Pe nesimţite piere din undele-argintii,
Când spelb şi searbăd cerul iar sângeră la zare
Şi, deşteptând frunzişul, a dimineţii boare
Îmi spulberă-ncântarea grădinilor pustii.

 

 

 

 

 

 

Ion Caraion- Logos

 

 

Ajung cei ce nu se grăbesc.
Biruie cine ştie s-aştepte.
Mereu e altfel. Cunoaşterea e suferinţă.
Viaţa îşi urmează cursul ca o apă curgătoare.
Ai adormit pe flori sălbatice,
Sângele vântului picură prin copaci.
Plecăm din nou din lucruri, din ceţuri şi din şoapte,
Am văzut răsărituri şi apusuri de soare, răsărituri şi apusuri de lună.
Totul e unic. Mereu e altfel.
Cunosc paloarea şi nebunia,
aşa cum îmi cunosc braţele acestea obosite de aduceri aminte.
Viaţa şi-a urmat ei însăşi ca o apa curgătoare...
Osemintele lunii întreabă de noi prin văzduh.
O gură s-a aplecat să bea apa din noapte..
Şi din clipa aceea ai aşteptat sfârşitul ca pe-o ademenire...
Ţi-au fost dragi păsările, apele şi arborii,
Dar n-ai avut nici păsări, nici arbori, nici ape...