”De ce se urăsc oamenii ? E atât necunoscut şi atâta suferință legată de
soarta noastră încât legea de toate zilele ar trebui să fie numai dragostea şi
mângâierea.
De ce se chinuesc oamenii unii pe alții ? N-au loc sub soare ? Nu le ajunge
pânza cerului ? Sunt atât de grele păcatele ce ne apasă încât ar trebui să
lucrăm până la cea din urmă fărâmă de putere pentru a înlătura urâtul ce ne
desparte unii de alții.
E multă frumusețe în lume dar oamenii orbi nu o văd. Înclinarea spre a face
răul e atât de puternică încât pentru a o învinge a fost nevoie de marea
dragoste şi jertfă a Dumnezeului întrupat.
Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi
cum între oameni ca şi între popoare calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce
o folosesc.
Vieața ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul
celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce
laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nici o deosebire față de
aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderite albe ale zăpezii.
De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe altii ? De ce cred ei că
au loc în lume numai atunci când dispare altul ? Locul tău, locul darurilor
proprii nu ți-l poate lua nimeni ; îl ai odată cu vieața.”
(din volumul Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Mărturisiri pentru un om nou, Ed.
Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucuresti, 1939)
