Prin
"rugăciunea inimii" din mine
aştept, ca-n mucezeala
unei mine
fără ieşire, -n care mă
sufoc,
să mă străpungi de sus,
şi să iau foc.
Cu toate gândurile-n
slobozie
şi corpul ca o pată
străvezie
a sufletului, să mă
înfăşor
în jurul fulgerului Tău
uşor.
Şi tot ce carnea nu va
fi în stare
să smulgă prin extaz din
întristare,
ca nişte zdrenţe grele
ce se rup
dintr-un vestmânt, să-mi
curgă de pe trup.
Străin din
orice-ncrâncenare sumbră,
făptura mea să nu mai
aibă umbră,
iar soarele trecând prin
ea regal
să cânte ca lumina prin
cristal.
Şi-abia atunci, dorind
să-Ţi spun pe nume,
să mă topesc în Tine, ca
o lume
care - cu aştri noi la
căpătâi -
se-ntoarce la muţenia
dintâi.
din vol. "Psalmi" - Ştefan Augustin Doinaş
