Vântul plânge în hornuri
cu toată deznădejdea unui orfelinat
Vino lângă mine ca o
luntre în tufiş
Aşterne-ţi vorbele ca
paturile albe în infirmerie
Că acolo poţi plânge
nesupărat, că miroase a gutui şi a brad.
Spune-mi de ţări
depărtate
De oameni curioşi
De insula cu papagali
Sufletul meu e vesel şi
mirat
Ca un prieten ce s-a
întors de la spital.
În glasul tău sunt femei
bătrâne şi bune
Braţul tău mi-aleargă în
sân ca un pârâu
Îmi plac animalele
domestice
În menajeria sufletului
tău.
Pe pod un om e aplecat,
fluieră în apă fără gânduri
La noi e cald şi bucurie
ca şi când se nasc la stână mieii
Povestea ta adoarme ca
un copil legănând un elefant de lână
La noi e linişte ca şi
când se-adapă caii la fântână.
Trec în şiruri lungi pe
stradă fete de pensionat
Şi în fiece privire-i
câte-o casă părintească
Cu mese bune cu surori
mai mici
Cu ghiveciuri de flori
la fereastră.
Trece frigul pe
coridoare când înserează
Ca un şarpe foarte lung
târâdu-şi coada pe lespezi
Lacul e cusut cu aţă
Înecaţii ies la
suprafaţă - raţele se depărtează.
La vecini, părintele-şi
sărută fata, indiferent.
Îi face morală de
despărţire
Balta s-a închis ca în
urma unei fete porţile la mănăstire
Gâlgâitul sinucisei a
speriat – broaştele au încetat un moment.
Mă duc să mă întâlnesc
cu un poet trist şi fără talent.
(Tristan Tzara-Duminecă –Contimporanul,
an III, nr50-51, dec.1924)
