Omul "civilizat" este în genere înclinat să trăiască mai mult
prezentul; prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă
nimic şi care fuge; să-l trăiască prin toate simțurile trupului atât de rafinat
de civilizația aceasta de care sunt atât de mândri.
A mânca bine, a fura şi exploata pe cei slabi, a
dormi lenea unui trup obosit de senzații tari, a te închina icoanelor rotunde
ale banului devenit în acest fel adevăratul Dumnezeu făcător de minuni, iată
expresia unei vieți pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.
Ce va fi mâine nu-l interesează pe acest, om ; poate să se frângă şi osia
cerului ! Ce va fi mâine „vom trăi şi vom vedea". Totul trebuie consumat
acum pe calea simturilor însetate de puternice sguduiri, trebuie îndrumat către
totala satisfacție a pământului uscat şi nerodit din noi.
Gândurile mari, credințele, dorul unei vieți mai pure şi mai frumoase sunt
ale poeților, ale visătorilor ; omul "civilizat" n-are ce face cu
ele, nu le caută şi nici nu le cultivă pentru că "nu umblă după himere".
Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de
sensuri, acest om îşi duce vieața numai cu perdelele trase, închis, apăsat,
căzut în propria sa întunecime.
Drama începe acolo unde prezenta sa este activă. El retează elanuri,
compromite credințe, îngenunche frumusețea şi omoară omenia. El nu poate suferi
altceva dincolo de ființa sa înrădăcinată atât de puternic într un pământ care
şi el refuză să-l primească.
Omule mic, omule putred, omule dizolvant, de ce eşti uneori atât de
puternic ?!
(din
volumul Ernest Bernea, Îndemn la
simplitate, Mărturisiri pentru un om
nou, Ed. Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucuresti, 1939)
