Sunt oameni care râd în fața suferinței, suferința lor sau a altora. Râsul
în fața suferinței exprimă două naturi deși are o singură înfătişare. Între
acei ce râd în fața încercărilor grele sunt deosebiri esențiale.
Unii oameni râd în fața suferințelor dintr-o nesimțire, dintr-o infirmitate
lăuntrică. Ei nu pot să înțeleagă suferința ; nici n-o acceptă nici n-o
înlătură. Aceşti oameni râd pentru că nu văd, pentru că sunt lipsiți de omenie.
Altii râd că n-au ce se face, râd că altfel iar doborî durerea, râd să
înşele, să mângâe propriul lor suflet sau pe al altora. În cazul acesta, râsul
este o terapeutică morală cu mari roade.
Cine râde de suferința lui şi a altuia, fără ca acest râs să aibă o temelie
de adâncă umanitate, adică să fie îndemn, depăşire, leac împotriva răului prezent,
este un cinic. Cinismul este unul din cele mai triste peisagii ale, sufletului omenesc.
(din volumul Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Mărturisiri pentru un om nou, Ed.
Cugetarea-Georgescu Delafras, Bucuresti, 1939)
