|
Henriette-Yvonne
Stahl - Panait Istrati
Despre corespondenţa dintre Henriette Yvonne Stahl şi Panait Istrati se ştiu
puţine lucruri. În nota biografică, alcătuită de Mihaela Cristea la ediţia
din 1988 a romanului Între zi şi
noapte, se poate citi, în dreptul anului 1930: "din mulţimea
personalităţilor de cultură, care îi frecventau casa, leagă o aleasă
prietenie cu Panait Istrati. Menţionăm că, din păcate, corespondenţa lor a
fost distrusă în timpului războiului din 1944".
Nu poate fi vorba de "corespondenţa lor", ci numai de scrisorile
primite de H. Y. Stahl. În fondul Casei memoriale "Panait Istrati"
din Brăila, se află şase scrisori trimise de H. Y. Stahl lui Panait Istrati,
între 25 februarie şi 18 aprilie 1931. Cinci dintre acestea (25 februarie,
13, 22 martie, 8, 18 aprilie) au fost publicate de noi, în volumul Panait
Istrati - Pagini de corespondenţă (Muzeul Brăilei şi Editura Porto-Franco,
Galaţi, 1993, p. 98-101). În 1995, cele cinci scrisori au fost traduse şi
publicate în Cahiers Panaït Istrati, no 12, fără precizarea sursei. Cea de a
şasea, datată "10.III.1931", o publicăm, prima oară, acum.
La vremea apariţiei Paginilor de corespondenţă, nu aveam detalii, în afara
celor deduse din scrisori şi a menţiunii Mihaelei Cristea, despre
"prietenia" celor doi scriitori (Istrati nu face nicăieri vreo
referire la acest episod din viaţa sa). Pe de altă parte, conţinutul
scrisorilor dovedea mai mult decît ceea ce Mihaela Cristea numise "o
aleasă prietenie". O confesiune a Henriettei Y. Stahl, făcută cu puţin
înaintea morţii, avea să apară abia în 1996 (Mihaela Cristea, Despre realitatea iluziei. De vorbă cu
Henriette Yvonne Stahl, Minerva, Bucureşti, 1996). Autoarea Voicăi
povesteşte acolo amănunte despre împrejurările în care l-a cunoscut pe Panait
Istrati: "Întîlnirea mea cu Panait Istrati a fost dramatică. După o
lipsă de ani de zile (...) de cum a venit în ţară, Panait Istrati a
întîmpinat greutăţi «administrative». Între altele, dificultăţi cu stagiul
militar, pe care nu-l făcuse. Într-o zi, a venit la mine generalul Virgil
Economu, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei (...) şi mi-a spus: «E
Panait Istrati în ţară. I-am aranjat situaţia militară - ce om! - şi ne-am
împrietenit.» Panait Istrati l-a întrebat: «Cum aş putea să-ţi mulţumesc
pentru serviciul pe care mi l-ai făcut?». Generalul Economu i-a spus: «Vii cu
mine în vizită la o tînără scriitoare.»".
Panait Istrati şi H. Y. Stahl nu s-au întîlnit în 1930, ci în 1931. În 1930,
Istrati trecea printr-o criză dramatică. Rupsese legăturile cu Occidentul
("Pentru mine Occidentul e mort") şi revenise în România. Publicase
Confession pour vaincus, în cadrul
trilogiei Vers l'autre flamme, şi,
dincolo de cunoscutul scandal, aceasta însemnase şi pierderea prieteniei lui
Romain Rolland. Întors în România, cu gîndul de a se stabili la Baldovineşti
(lîngă Brăila) - unde voia să-şi întemeieze o "gospodărie
ţărănească" - şi-a văzut planurile date peste cap de autorităţi şi de rude.
Sentimental, era în pragul prăpastiei: Bilili îl părăsise, după ce îi
promisese că vor trăi împreună în casa pe care Istrati tocmai o construise la
Brăila, pe terenul unui prieten. Supus interogatoriilor, urmărit de
Siguranţă, atacat violent în presă, refuzat de gazete care altădată îi
solicitau insistent colaborarea, considerat fie "bolşevic", fie
"vîndut dreptei", s-a văzut nevoit, peste toate acestea, să
răspundă şi "mascaradei" recrutării.
Corelînd mărturia Henriettei Y. Stahl cu datele scrisorilor şi cu o însemnare
a lui Panait Istrati ("...iată-mă în 1931, om în vîrstă de patruzeci şi
şapte de ani, recrutînd... în faţa «Consiliului de Revizie.»"), reiese
că provocarea întîlnirii de către Virgil Economu s-a întîmplat la începutul
anului 1931. Scena i-a fost povestită tinerei scriitoare de Panait Istrati
însuşi, la prima vizită, prelungită pînă în zorii zilei următoare. Presupusa
"pretenţioasă scriitoare pedantă" s-a dovedit a fi o femeie
fermecătoare: foarte frumoasă, inteligentă şi talentată. Chiar din prima zi,
Panait Istrati "a făcut cunoştinţă cu toată familia mea, mama, tata,
nepoţii...". Şi tot atunci s-a aprins flacăra pasiunii: "Mînca
greu, pentru că mă ţinea de mînă, propunîndu-mi să fugim în lumea
largă". I-a cerut cărţile (Voica şi Mătuşa Matilda) şi "a venit
peste două zile şi mi-a spus: «Am citit toată noaptea. Nu ştii ce spaimă am
tras să nu am deziluzii că ai scris nişte siropuri»".
Vizitele au continuat cîteva zile la rînd, apoi Panait Istrati a trebuit să
plece la Brăila, iar H. Y. Stahl să-şi pregătească plecarea la Viena. S-au
mai văzut o singură dată ("Am sosit azi-noapte de la Brăila. Am vrut să
te mai văd o dată înainte de plecarea ta."), iar despărţirea "ne-a
fost dramatică. Mă întreba mereu: «Cînd te întorci?»". Şi-au scris şi
pînă la plecarea Henriettei. La Viena, H. Y. Stahl a primit, se pare, o
singură scrisoare de la Panait Istrati, pe care a citit-o "cu uimire, cu
disperare". Scrisoarea a ars în timpul războiului, "dar o ştiu, cred,
aproape pe dinafară. În tot cazul, sfîrşitul era cam aşa: «Nu vreau să-ţi dau
tristeţea morţii mele. Nu mai am mult de trăit şi e păcat să stricăm ce a
fost»".
Nu se ştie cîte scrisori îi va fi scris Panait Istrati. Se vede însă că, după
plecarea ei la Viena (15 martie 1931), Istrati a refuzat constant continuarea
poveştii de dragoste. Motivele? Unul poate fi cel invocat în scrisoare. Un
altul - care, într-un fel, îl contrazice pe primul - ar putea fi cealaltă
poveste de dragoste, începută în toamna anului 1930, cu Margareta Izescu,
studenta la "fizico-chimice", care avea să-i devină soţie.
Scrisoarea din 10 martie 1931 este a doua în ordinea cronologică a celor şase
cunoscute, expediate de H. Y. Stahl. Pe baza ei, se poate reface succesiunea
corespondenţei şi se poate deduce că debutul l-a făcut Panait Istrati.
Scrisoarea Henriettei din 25 februarie, conţinînd două rînduri ("M-am
gîndit mult la Dumneata şi ştiu că-mi pare bine că te-am cunoscut. Te rog să
nu uiţi asta." - Pagini..., p. 98), deşi nu pare, este un răspuns. La el
se face referire în scrisoarea din 10 martie: "În prima clipă - răspuns
scrisorii matale - ţi-am trimis cîteva cuvinte - nu ştiu ce înţeles le-ai
găsit, însă eu le rupsesem din adînc din mine şi credeam că vor fi suficiente."
Pentru că se apropia plecarea la Viena, H. Y. Stahl îi scrie iarăşi, peste
numai trei zile (13 martie): "Ţi-am scris ultima scrisoare întrebîndu-te
dacă pot sau nu să-ţi scriu atunci cînd simt nevoia şi iată că fără să-ţi
aştept răspunsul, Panait Istrate, eu din nou îţi trimit cuvinte. Şi cum aş
face altfel cînd le simt în suflet prea multe şi că vor să vie la lumină - şi
apoi cui să le trimit cînd toate sînt născute din vina dumitale? (...) Dacă
acum m-ai lovi cu un răspuns care m-ar durea, aş înceta să-ţi scriu ca să nu
te supăr, dar n-aş înceta să-ţi mulţumesc." (Pagini..., p. 98)
Între 8 şi 18 aprilie, datele ultimelor două scrisori expediate de H. Y.
Stahl, de la Viena şi de la Berlin, Istrati a pus capăt relaţiei. Scrisoarea
lui se încheia, "în mod ciudat", în franceză: "Laissons le
temps passer". H. T. Stahl i-a răspuns, punînd la final aceleaşi
cuvinte, semn că acceptase situaţia: "Panait - după ultima ta scrisoare, orgoliul sau prudenţa m-ar putea
sfătui să nu îţi mai scriu, dar faţă de tine n-am nici un fel de orgoliu,
nici un fel de prudenţă şi sînt mîndră de asta. Singurul lucru care ar fi
putut să mă oprească de a-ţi mai scrie, ar fi conştiinţa că n-am dreptul să o
fac cît timp n-aş putea în acelaşi timp spune că sînt pentru totdeauna a ta.
Pentru că însă, gîndul acesta, de a fi a ta, întreagă a ta, a trecut prea
aproape de mine - cred că totuşi îţi pot spune încă, ce stă aci, pe suflet.
Dealtfel, de acum n-am să îţi mai scriu, afară dacă mi-o ceri. (...) Poate că
m-am înşelat şi că nu eşti tu acela al meu, dar trebuie să ştii că semeni
îngrozitor de mult cu ceva ce aşteptam. (...) Şi de acum: «ce-o vrea
Dumnezeu» - spun şi de data asta, căci nu găsesc alte cuvinte. Vreau însă să
ştii, că pentru ce mi-ai dat pînă acum îmi eşti drag şi aproape că n-am să
pot auzi numele tău fără să tresară în mine, adînc, ceva cald, mereu.
Şi acum: "laissons le temps passer" (Pagini..., p. 100-101).
Nu s-au mai întîlnit niciodată. În convorbirile cu Mihaela Cristea, H. Y.
Stahl mărturiseşte că nu l-a mai văzut decît fără viaţă, pe catafalc.
"Pe catafalc, Panait Istrati părea tînăr, viu, frumos. Numai că avea
splendoarea lui de ochi închişi."
10.III.1931
Panait Istrate,
În prima clipă - răspuns scrisorii matale - ţi-am trimes câteva cuvinte - nu
ştiu ce înţeles le-ai găsit, însă eu le rupsesem din adânc din mine şi
credeam că vor fi suficiente. Dar deodată mă trezesc că te simt atât de
aproape şi persistent în gândurile mele încât mi s-ar părea nedrept să-mi
schilodesc dorinţa asta de a-ţi vorbi.
Sunt bucurii sau dureri cari nu mai trec niciodată. Dumneata mi-ai dat una
din acele bucurii. Prin asta m-ai legat pentru toată viaţa, chiar dacă nu
ne-om mai vedea niciodată.
De când te-am întâlnit îmi sunt gândurile mai limpezi şi simt nevoea
puternică să-ţi înapoiez ceva din bucuria clară pe care mi-ai dat-o. Panait
Istrate îţi mulţumesc din tot sufletul şi iartă-mă că nu găsesc alt cuvânt
decât acest simplu: mulţumesc. Hai să nu murim încă Panait Istrate. Şi ce
groază îmi era în seara aceea în care ai venit la noi - că o să rămânem
străini şi că nu o să înţelegi!
Peste câteva (5) zile plec din ţară. Pot să-ţi mai scriu, sau nu trebue? În
tot cazul Panait Istrate ordin dau din nou: când ai nevoe de suflet aproape,
să te gândeşti la mine. Şi apoi mai sunt mulţime de lucruri cari nu au
cuvinte şi nu pot lua viaţă pe petec de hârtie şi pe cari trebuie să le
simţi.
Henriette Stahl
P.S.: În tot cazul îţi dau şi adresa din Berlin unde voi fi pe la sfârşitul
lunei: Berlin W. 30. Victoria Luize Platz 8 "Pension Röhr" H. Y.
Stahl
|
