Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

George Coşbuc - Noapte de vară

  
Zările, de farmec pline,
Strălucesc în luminiş;
Zboară mierlele-n tufiş
Şi din codri noaptea vine
Pe furiş.
Care cu poveri de muncă
Vin încet şi scârţâind;
Turmele s-aud mugind,
Şi flăcăii vin pe luncă
Hăulind.
Cu cofiţa, pe îndelete,
Vin neveste de la râu;
Şi, cu poala prinsă-n brâu,
Vin cântând în stoluri fete
De la grâu.
De la gârlă-n pâlcuri dese
Zgomotoşi copiii vin;
Satul e de vuiet plin;
Fumul alb alene iese
Din cămin.
Dar din ce în ce s-alină
Toate zgomotele-n sat,
Muncitorii s-au culcat.
Liniştea-i acum deplină
Şi-a-nnoptat.
Focul e-nvelit pe vatră,
Iar opaiţele-au murit,
Şi prin satul adormit
Doar vrun câne-n somn mai latră
Răguşit.
Iat-o! Plină, despre munte
Iese luna din brădet
Şi se-nalţă, încet-încet,
Gânditoare ca o frunte
De poet.
Ca un glas domol de clopot
Sună codrii mari de brad;
Ritmic valurile cad,
Cum se zbate-n dulce ropot
Apa-n vad.
Dintr-un timp şi vântul tace;
Satul doarme ca-n mormânt
Totu-i plin de Duhul sfânt:
Linişte-n văzduh şi pace
Pe pământ.
Numai dorul mai colindă,
Dorul tânăr şi pribeag.
Tainic se-ntâlneşte-n prag,
Dor cu dor să se cuprindă,
Drag cu drag.

Ion Luca Caragiale - Dascăl prost

  
Foarte de dimineață, într-o mahala depărtată, bat la ușa amicului meu Pricupescu, profesor de cursul secundar — predă istoria în clasele inferioare la un liceu. Deși foarte buni prieteni, n-am fost niciodată la el acasă; așa, nu mă mir că i se pare ciudat a mă vedea la dânsul.
 —Ei! ce cauți tu prin mahalaua noastră așa de dimineață?
 —Am trecut pe aici —zic eu— și am intrat să-ți dau bună ziua... Știu că pe la ceasul ăsta pleci de-acasă... și... zic:haide să văz... o fi plecat Pricupescu? dacă o fi plecat, bine; dacă nu, merg cu el până-n târg... Azi o să fie o căldură...mai teribilă ca ieri... S-a pus pe călduri... O să ne topim în vara asta...Pricupescu este un om bănuitor; zice:
 —Fac prinsoare pe ce vrei, că și tu ai venit să mă rogi pentru vreun măgar, pentru vreun leneș, pentru vreun ticălos...
 —Aș! zic eu...
 —Măi! adaugă el... mai am doi ani până să ies la pensie... douăzeci o să mi se pară... Uf! să mă văz odată scăpat de canonul ăsta, care a ajuns de la o vreme nesuferit... Uite! până viu eu, citește! Și zicând acestea, scoate din buzunar un vraf de scrisori, mi le trântește dinainte pe masă și iese.Pricupescu este indiscret. De vreme ce mi-a dat voie, m-apuc să-i citesc scrisorile.
„Iubite domnule Pricupescu, Știți că de când am fericirea a vă cunoaște, și e cam mult de atunci, nu v-am supărat cu vreo rugăciune de favoare, fiindcă nu-mi place să importunez pe cineva în îndeplinirea datoriilor sale, mai ales când îl știu de o corectitudine exemplară ca dv. Crez că a venit momentul ca, mai ales în școală, de la care depinde viitorul națiunii noastre, noi românii să încetăm odată cu nenorocita sistemă a favoritismului, a îngăduielii, a hatârului. Când mai cu seamă ne aflăm în fața unui bărbat devotat datoriei, cum sunteți dv., și conștiințios, făra nici o umbră de bănuială, trebuie să-l lăsăm a-și îndeplini misiunea așa cum crede el, în matura lui judecată nepărtinitoare. Profesori ca dv. fac onoarea unei școli, ei sunt o garanție că tinerele generațiuni cari le trec prin mână, când vor deveni cetățeni, vor fi perfect educate și solid instruite, și vor face fala națiunii.Pentru aceea, când frate-meu Ghiță Postolache, deputatul, m-a consultat în ce liceu să-și dea copilul la București,i-am spus numaidecât:
 —Dacă vrei să învețe o bună creștere și carte ca lumea, dă-l la liceul unde este profesor amicul meu d. Pricupescu... acolo poți fi sigur și-n privința educațiunii și-n privința instrucțiunii! Băiatul, Costică Postolache, după cum știți, stă la mine; eu îi țiu loc de tată; prin urmare, înțelegeți de ce mă interesez, și de ce-mi permit, în puterea prietiniei ce mi-ați acordat-o totdeauna, a vă importuna cu o mică rugăminte. Nepotul meu, precum veți fi observat cu perspicacitatea ce vă caracteriză, este foarte timid; pe lângă aceasta, a fost șI cam bolnav în anul acesta, a trebuit să-i scoatem o măsea, așa că are o mare frică de examen. Ne-ați îndatora foarte mult și pe frate-meu și pe noi mai ales, pe mine și pe soția mea, căci în grija noastră am avut pe copil, dacă ați fi, nu indulgent, aceasta nu v-o putem cere, dar nici prea sever cu el, care nu știți câtă iubire vă poartă și cu cât respect pomenește totdeuna de dv.
De aceea, fiindcă vedem cât ține Costică la d-voastră, ne-am hotărât sa vă luăm pe d-voastră ca meditator, începând chiar din vacanță. Știți ca mergem la țară, la munte. Am fi fericiți dacă ați primi, cum n-aveți îndatoriri de familie, să veniți cu noi, neavând altceva mai bun de făcut, bineînțeles. Am dori ca și-n vacanță să se mai ocupe cu cartea.N-ar fi rău prin urmare să ne vedem cât mai curând, ca să aranjăm această afacere. Până atunci, primiți, stimate domnule Pricupescu, cele mai afectuoase salutări din partea soției mele și din partea devotatului dv.
Nicu Postolache senator."
Halal de Pricupescu! zic în gândul meu, eu, care cunosc bine și pe nenea Nicu Postolache și moșia lui și gospodăria lui, și pe madam Postolache... în paradis îl invită nenea Nicu și consoarta! mâncare, băutură, aer, călărit... plus două sute de lei pe lună cel puțin... Oameni cu dare de mână! Dar nu mai vine Pricupescu!... Să citim mai departe:
„Amice Pricupescule, Mâine încep la voi examenele. În interesul tău îți atrag atenția încă o dată, nu fi sever cu băiatul persoanei cunoscute.Ar fi o prostie din partea ta să faci exces de zel, când știi bine că, și fără să vrei tu, băiatul tot va trece. Pentru ce tu, un dăscălaș, numai ca să te faci grozav, să indispui pe niște oameni cu atâta influență? Nu e mai bine să ți-i faci binevoitori? Aseară am prânzit acolo. Era o sumă de oameni mari. Toată vremea la masă s-a vorbit rău de profesori, cari, după ce că nu sunt buni de nimic, apoi sunt și brutali și mojici, mai ales cu copiii de familii bune. La plecare, cucoana a spus că dacă cumva persecuți pe mititelul, n-are să-ți meargă comod. Eu am garantat pentru tine. Ia seama, în interesul tău.
Amic N.N."
Alta:
„Dragă Bică, cocoșelule moțat, Dacă ai ținut tu vreodată la mine măcar a suta parte din cât mi-ai spus, sper că n-ai să mă refuzi. A venit Mița Popescu la mine cu lacrimi în ochi, și m-a conjurat pe tot ce am mai sacru, să-ți vorbesc în privința baiatului ei, Octavian Popescu, care zice că tremură toți băieții de frica ta, că ești prea sever, și el are groaza când se gândește la ziua de mâine. Biata Miță este desperată, fiindcă Octavian i-a spus curat că, dacă rămâne repetent, se împușcă. Pune-te tu în locul ei, ca mamă. Astă-seară, nu se poate... Dar mâine seară la ceasul știut, negreșit, cocoșelule moțat. Când ăi veni la puiculița ta, să-I spui că l-ai trecut pe  Octavian.
P uiculiţa"
Bravo, domnule Pricupescu! gândesc eu... Cine să fie puiculița? A! un plic rose-pâle cu un blazon aurit într-un colț... Să vedem.
 —Sunt gata; aide, că e cam târziu; am treabă la școală.
 —Uite, frate Pricupescule, de ce venisem eu la tine, zic eu și înghit în sec... apoi, îmi iau inima-n dinți.
 —De ce?
 —Venisem să te rog să-mi faci un mare hatâr.
 —Am înțeles... Nu ți-am spus eu?... ghicisem...
—Ei! nu fi și tu așa de... cum să zic... de sever... Știi că de când te cunosc... și de! slavă domnului! ne cunoaștem din copilărie... mi te-am supărat cu vreo rugăminte, fiindcă nu-mi place să importunez pe cineva, cât de prietin să-mi fie, în îndeplinirea datoriilor sale, mai ales când îl știu de o corectitudine exemplară, cum ești tu...
 —Apoi, atunci...
 —Firește, nu zic; trebuie să ne hotărâm odată, mai ales când e vorba de școală, de la care depinde viitorul națiunii noastre, noi românii, să încetăm, mă-nțelegi...
 —Astea le-ai citit undeva.
 —Pe onoarea mea, nu. Ei bine tu... tu ești un bărbat devotat și conștiințios, fără nici o umbră de bănuială, care trebuie în misiunea lui să fie, mă-nțelegi...
 —Îți spun eu că le-ai cetit undeva.
 —Zău, nu... Uite ce e: un băiat... timid... și a fost cam bolnăvior iarna asta... a trebuit să-i scoață o măsea...
 —Când îți spun eu...
 —Pe ochii mei!... și în sfârșit, ce mai una-alta?... ce să mai umblu cu mofturi?... De colea ar fi pentru tine, un dăscălaș pârlit, pe timp de vară cinci sute de lei?
Am aruncat vorba cea mare...Pricupescu e nebun!... a început să zbiere la mine... să-mi spuie că: nu mi-e rușine! prieten vechi! Dar eu, cuminte, zic:
 —Nu-ți cunoști interesul! de ce să te pui cu niște oameni mari, cari au atâta influență?... De-aia v-a ieșit vorba la toțidascălii că sunteți mojici  șI  brutali, mai ales cu copiii de familie bună! .
 —A! strigă Pricupescu... Iar?
 —Secule! am strigat eu... Dacă e vorba de zbierete, apoi zbier și eu... Un băiat cu atâtea rude, cari ți-ar fi de mare sprijin...
 —Ești un prost! strigă Pricupescu.
 —Ba tu ești prost!... Mă-sa e văduvă, bogată, frumoasă și de familie mare... în loc să te iei cu binele, să te ia meditator!...Am strigat degeaba; a fost peste putință să-l scot pe pedant din ale lui.
Mare dobitoc d. Pricupescu!...

Ion Caraion - Antichitatea durerii

  
Erau scame, o ceaţă
era-n faţa ochilor azi-dimineaţă
Mein Gott! Meine Frau!
Ca pe-un scripete
suiau coborau
mutele sumbre
torenţialele ţipete
Totdeauna au venit la mine arătări, umbre
de oameni care fuseseră şi nu mai erau
totul a durat
cât ne-am spus minciuni
când ne-am spus adevărul
se spulberă prietenia şi dragostea
rămase
un pământ ars
dar tu spuneai adevărul chiar şi când minţeai
iar eu minţeam chiar şi când spuneam adevărul
dintr-o experienţă a zădărniciei
dintr-o zădărnicie a experienţei
doi trecători
nedumeriţi ca iubirea
refuzul de a vedea
pe cel ce se arată şi ţi se arată
refuzul de a comunica
n-aveam ce să ne comunicăm
dacă nu ne vom bate
dacă nu vom muri mulţi, foarte mulţi
vom muri toţi
de partea rea a istoriei
fulgeră
un arbore ca o rugăciune
lucruri se ascund şi revin
din invizibile lumi
o săgeată nu ştiu încotro
şi de cine trimisă
cântă apa neagră
am numai ce n-am
al nimănui e totul
din nou tăcând în mine
tăceri imemoriale -
izvor de oameni
fericirea nu e pentru oameni
zadarnice răni zadarnice sume
arbori mergând
nicăieri
e ieri
Cine ştie unde-ai fost în acea noapte
La care prispă La care munte
La ce rege
Ori cu cine-ai vorbit Ori ce vechi noime, ce taine mărunte
v-aţi încredinţat unul altuia, ce legăminte
O! Timpul n-are timp să rabde.
Care zăbavă nu minte?
Care aşteptare nu-nşală?
Viaţa-i o magazie când plină, când goală -
prin care se vorbeşte şi nu se înţelege
nimic. Un ornic bizar.
Care apoi şi iar
nu-i încă şi dacă?
Se-apleacă Se ridică se-apleacă
pletele salciei, vedenii. S-au depărtat.
Strigoi şi fantome din nu ştiu ce leat
betegi, betege,
fără pace, fără soartă, fără tâmple
Unii îşi vâră Altele şi-au scos
bobii din lingură...
braţele din umeri... Din broasca uşilor, cheia...
Totul s-a întâmplat cum trebuia să se-ntâmple
Petele n-au faţă şi dos
Vedeniile n-au vine
Cine ştie unde-i fi fost în noaptea aceea
şi cu cine
Noaptea ca un gong pentru totdeauna stricat
Eu însă eram singur
şi te-am aşteptat -
Primăveri... Toamne...
Polare zăpezi rebele...
Întotdeauna am venit la gară, Doamne,
mai devreme decât pleca trenul.
Şi te-am aşteptat la toate trenurile vieţii mele,
să te-ntâmpin.
Mă vedeau cum bat câmpii-n
zadar - copiii, acarii, vântu'limbut.
Tu n-ai venit. Sau ai trecut
fără să cobori.
Habar n-am în care tren ai fost ori
unde şi la ce ti-i fi dus...
Câte lumi n-au răsărit. Câte n-au apus,
până să se-nsereze de tot şi timpul să se termine şi
să se facă urât!
Acuma, că-i aşa de târziu, încât
nu va mai trece niciun tren şi nu va mai fi niciun an,
mi-nchipui c-ai fost în fiecare din ele
însă erai obosit ca un elan
pe care-l fugăresc la pol haita de iele
şi spaima şi frigul,
că aţipiseşi, că visai şi de aceea
n-ai mai apărut la geam, n-ai mai coborât
n-ai mai pus pe nimeni de pază la digul
dintre mocirlă şi stele
dintre urât şi urât
Cum îşi aşteaptă femeia
iubitul din războaie,
te-am aşteptat în toate trenurile vieţii mele -
în soare, în ploaie,
până m-am destrămat...
Însă tu n-ai mai găsit semnul, aleea
(Nici adevărul nu-i adevărat),
dramul de drum
pe care-apucând să dai de timpu-ntâlnirii.
Ca strigoii mitologicei Asirii,
îi fi călătorind şi-acum
prin cine ştie ce năpraznice ierni ori toamne,
prin cine ştie ce vraişte, ce vreme, ce putred
ce taină.
Trezeşte-te, Doamne,
să n-ajungi în ţară străină!
Tibrul curge în eternitatea Romei
Era întuneric peste tot
Cetatea-i o scuipătoare
împodobită cu ţeste
Noaptea ninge şi dănţuie
N-am nevoie de o sută de oameni
Ci de-un om
Şi mi-ajunge
Mie căruia dragostea nu i-a ajuns niciodată
O! Dacă aş avea o sută de oameni
O! Dacă aş avea o mie de oameni
şi încă nu mi-ar ajunge
Cât mi-i de sete...
Cât mi-i de dragoste...
disputa zeilor cu insolenţa şi cu electricitatea
e teribilă
morţii vor amesteca ziua şi noaptea
într-o aceeaşi uitare, într-un
acelaşi noroi
şi alte legende vor continua despărţirea
Un neam a fost dat la câini
şi chiar nimeni să nu plătească?
Îmi târam aripa
ca un cal de păpădie...
aş vrea să mă prefac în piatră
un misticism, un narcisism
agonizant ca pustiul
- nu în strigoi...
Se aprinseseră luminile
în toate
odăile poeziei

Ion Luca Caragiale - Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii

  
GROAZNICA SINUCIDERE DIN STRADA FIDELITĂŢII. Subt acest titlu, citim în Aurora, ediția de dimineață: “Azi-dimineață, întreaga strada Fidelității a fost viu emoționată de o senzațională dramă pasională. Pe la orele șapte a.m. vecinii fură alarmați de niște țipete sfîșietoare, cari porneau de la casa cu nr. 13. În această casă locuiesc de multă vreme doamna Zamfira Popescu, văduva răposatului veteran al corpului didactic Nerone Popescu, fost profesor de limba latină, împreună cu cei doi copii ai săi, Cicerone Popescu, elev de administrație, și domnișoara Porţia Popescu. La țipetele îngrozitoare, toţi mahalagiii se adunară în grabă și îndată aflară ce era: o sinucidere! Domnișoara Popescu de mai multe săptămâni căzuse într-o stare de melancolie și de abatere sufletească, încît nu mai mînca, nu mai bea, nu mai dormea de loc. Cu o zi înainte de a lua fatala hotărîre, arătase semne de mare neliniște, a cerut să mănânce și să bea. După ce a dejunat cu mare pofta și s-a săturat, a-nceput deodata sa plânga, zicând către doamna Zamfira Popescu:
— Mamițo, eu nu mai pot să traiesc! Eu vreau să mor!
La aceste cuvinte, mama i-a răspuns:
— Mofturi! ia fii bună şi te-astîmpără… Las' ca o să-ți treacă!
Porţia însă a adăogat:
-Ai să vezi!...Dar dacă mor, jură-mi mamiţico, jură-mi că ai să-mi pui pe mormînt boboci de trandafir!
Bobocii erau florile ei favorite. Doamna Zamfira Popescu schimbă vorba, fără să se teamă de vreun sfârșit fatal, deoarece Porţia, care era foarte simțitoare, de multe ori, în momente de supărare, amenința că se va sinucide. Din nenorocire, de astă dată amenințarea fusese mai mult decât serioasă.
Ce se-ntîmplase ? Azi-noapte, pe când fratele său lipsea după obicei și mamițica dormea, Porţia scoase gămăliile la o duzină de cutii mari cu chibrituri și le aruncă într-o cinzeacă de rachiu de drojdii. Asteptând să se dizolve fosforul, sărmana fată se așeză la masă și scrise cu toata limpezimea de minte o scrisoare către mamița și către frățiorul ei, prin care le cere pardon de durerea ce le-o cauzează și le declară că moare deoarece este părăsită de tînarul Mişu Z…, până zilele trecute student în medicină și astăzi doctor de plasă. Într-un post-scriptum apoi, conjură încă o dată pe dezolata mamă să nu uite de boboci. Când a terminat scrisoarea, gămăliile de chibrituri erau dizolvate. Porţia înghiți păhăruțul, dându-l cu voluptate peste cap, și merse să se culce în patul ei, aşteptând cu resemnare moartea. Aceasta nu întîrzia să se anunțe prin niște oribile crampe de intestine. Nenorocita, covârșită de dureri, sări în sus și-ncepu să țipe spunând tot.
— Mor! mor!… ah! Mișule, fii fericit!… Scăpați-mă! scăpați-mă!… sunt încă tânără! Nu! nu! nu vreau sa mor!
Atât putu să zică și căzu în convulsiuni. Într-o stare desperată a fost transportată iute la spitalul cel mai apropiat. Cît despre d. Misu Z., cauza acestei nenorociri, iată ce am putut afla în pripă… Acum vreo patru-cinci ani, un tânar student sărac de vreo 21 de ani, prietinul lui Cicerone Popescu, îndată ce dete bacalaureatul și se înrolă ca voluntar, se așeză în pensiune, într-o odaie mobilată, la doamna Zamfira Popescu, cu casă, masă, îngrijire, în fine de toate. Tînarul Misu Z…, foarte vioi și drăcos, limbut si caraghios, nu întîrzia să inspire Porţiei una din acele pasiuni cari decid de viața unei femei. În curînd o relaţiune amoroasă nebună se contractă între ei. Aceasta relațiune a durat până mai acum vreo doua luni, cînd tânărul, care studia medicina și pe care toți îl numeau pentru aceasta « doftorașul», își luă diploma, și imediat, având oarecare protecții — mama lui este jupâneasa-n casă la moșia unui înalt personaj — căpătă un post de medic de plasă. Își poate oricine închipui lovitura ce « doftoraşul » i-o dete Porţiei, când îi spuse că el are s-o părăsească și să meargă la post. Fata începu să-i faca niște scene, aci duioase, aci fioroase, asa încât el înțelese că pasiunea ei contrariată brusc ar fi primejdioasa, și astfel se hotarî să joace comedia. Pentru a adormi temerile victimei sale şi a o asigura că și-a schimbat cu desăvârșire hotarârea de a o părăsi, el alergă la ajutorul unui prietin redactor, făcîndu-l să-i publice prin ziarul Lumina următoarea notiță:
«Aflăm că tânărul doctor Misu Z.…, care și-a susținut cu un succes strălucit teza sa despre Simptomele la diverse intoxicări violente, și care a fost numit doctor de plasă, refuză categoric a primi acest post. Era în adevăr absurd ca un așa distins elev al Facultății noastre de medicină să se înfunde într-o provincie. Tânărul doctor e hotarît a ramânea în București, unde va practica arta sa, asteptând să se prezente la primul concurs pentru obtinerea unui post la vreunul din spitalele Eforiei. Nu ne îndoim de succesul simpaticului nostru amic. »
Ultima umbră de bănuială şi de temere a d-rei Popescu fu risipită prin citirea acestor rînduri. Ba ceva mai mult, tînăra sentimentală, văzînd rentoarcerea iubitului ei, deveni şi mai pasionată. Ea nu ştia că totul este o farsă. Nu-şi putea închipui, în naiva ei sinceritate, ce surpriză îi pregătea acela pe care-l adora. « Doftoraşul » nostru, ca să poată pleca fără vorba şi să-şi ia şi bagajul, care consistă într-un geamantan şi cîteva cărţi, făcu un plan infernal. Obţinînd un bilet de lojă la Dacia — probabil un bilet de favoare, căci se va vedea că individul nu era decît un chilipirgiu — merse cu damele, mama şi fata, la teatru. Peste cîteva minute dupa ridicarea cortinei, pe cînd damele umareau cu cel mai viu interes desfăşurarea comediei, el se sculă şi, pretextînd că merge la bufet să le aducă prăjituri şi apă rece, plecă frumuşel din lojă. Coborî, ieşi din teatru, se aruncă într-o birje, merse acasă, îşi luă bagajul, se duse la gară şi se sui în tren. Un moment femeile crezură că doftoraşul s-a încurcat la bere în bufet, după obicei. Dar, trecînd şi actul al doilea, o idee trecu ca un fulger prin mintea tinerei abandonate. Repede alergă acasă. Intrară în odaia lui : bagajul si cartile nu mai erau acolo. D-ra Popescu a avut o criză nervoasă îngrozitoare, din care nu şi-a revenit decît tocmai a doua zi. De atunci, disperarea ei a mers tot crescînd pîna ieri, cînd durerea morală devenindu-i insuportabilă, s-a hotarît a pune capăt nenorocirii sale prin moarte. Cînd oare se va face un exemplu cu aceşti domnişori, cari se introduc în familii oneste, sub pretext de prieteşug, spre a corupe copilele şi a le arunca în ghearele desfrîului sau în ghearele morţii, ca în cazul de faţă ? Mărturisim că nu-nţelegem de loc nepăsarea parchetului, care nu intervine, deşi i s-a adus la cunoştinţă cazul, punîndu-i-se în vedere şi documentul trist rămas de la nenorocita victimă. La ediţia de seară, alte amanunte.”
Apoi, în ediția de seară: “Am alergat la spitalul unde fusese transportată d-ra P. Popescu şi am cerut să văz pe internul de serviciu. Am avut deocamdata noroc: eu cerusem unul și m-au întâmpinat doi — doi tineri destul de politicoși și foarte, prea veseli, pentru atmosfera tristă în care trăiesc. În adevăr, trebuie să aibă cineva o inimă de bronz sau de piatră ca să mai fie vesel în mijlocul atâtor suferințe și mizerii omenești. Am rugat pe domnii interni să-mi permită a vedea pe d-ra P. Popescu, de soarta căreia se interesează cititorii noştri. Au început amîndoi să rîză.
— Tânara?… cu chibriturile? m-a întrebat unul, apasând ironic pe fiecare vorbă… Ehei! dumneata să fii sănătos!
— A murit! am strigat eu.
— Ei, aș!
— Atunci?
— Nu mai este aici! I-a trecut și i-am dat drumul. Adineaori a plecat mititica cu mamițica! Si-ncepură iar să rîdă amîndoi.
— Dacă n-a luat chibrituri destule! cine strică?
— Dar mi se pare — zisei eu — că o duzină de cutii mari…
— Ei, aș!… nici o duzină de gămălii… Pentru d-ra Porţia a fost porția prea mică; cum e dumneaei solidă, îi trebuie o porție mult mai zdravănă!
Desi am fost revoltat de modul cum cei doi tineri îsi rîdeau de nenorocirea bietei creaturi, facînd jocuri de cuvinte triviale şi neroade asupra numelui ei clasic, am voit să profit de ocazie şi să mai culeg cîteva informațiuni asupra « doftoraşului ».
În adevar, îl cunoşteau. La prima mea întrebare despre dînsul, au început iar rîsul lor, care mă enerva :
— Se săturase bietul « doftorașul »… În sfârșit a scăpat ! zise unul.
— Mare rabdare a avut ! închipuie-ţi, atîţia ani de-a rîndul, tot o porţie, şi ce porţie !
— Iar? am strigat eu indignat, şi fără să-i mai salut, am plecat.
Tot drumul pînă la redactie m-am gîndit cîtă prăpastie este între educaţiunea spiritului şi educaţiunea inimii, şi cum neglijînd pe aceasta din urmă nu poţi, cu toată învăţătura, produce decît monştri sociali. Iată cazul celor doi tineri, cari mîne-poimîne, vor fi chemaţi în societate să exercite cea mai nobilă şi cea mai umanitară profesiune. La ce altă profesiune se cere mai multă dragoste şi milă de aproapele sau, mai multă delicateţe de sentimente, mai fină pricepere a cutelor sufletului omenesc ? Medicul !… Dar medicul este un duhovnic mîngîietor ; el trebuie să se apropie de nenorocitul suferind cu blîndeţea cu care Mîntuitorul s-a apropiat de Lazăr ; numai astfel ştiinţa, ajutată de înălţarea sufletului, poate face miraculul !… Mîne, aceşti doi tineri vor fi medici, şi astăzi rîd şi-şi bat joc, într-un mod atît de vulgar, de suferinţa extremă care a determinat pe nefericita tînără să prefere luminii vieţii bezna nimicului ! Iată roadele înaltei noastre culturi universitare. Foarte mulţumim de aşa cultură ! Dar, în fine, bine că a scăpat biata fată !… Asta desigur o s-o facă mai cuminte… Mai la urmă, cine ştie ce noroc poate avea !”
În aceeași seară, citim în Lumina: “Un confrate a publicat azi-dimineață o știre de senzaţie despre sinuciderea unei copile disperate din cauza ca ar fi fost tradată de amantul ei, un doctor proaspăt — un întreg roman pasional à la Ponson de Terrail sau Jules Mary, o întreaga melodrama à la d'Ennery. Am fost și noi curioși să vedem ce este adevărat din toata comedia aceea și am mers după informațiuni. Un amănunt caracteristic trebuie să-l dăm cititorilor dintru început: când noi ne-am transportat în localitate, sinucisa din strada Fidelității, d-ra Portia Popescu, se-ntorsese de la spital, unde, de aminteri, putem afirma cu siguranță, nici n-avusese nevoie să meargă. În adevăr, doza de chibrituri pe care o luase fusese cu totul neînsemnată. Din aceasta și din cele ce vor urma, se va convinge oricine că n-a fost de loc vreo hotarâre serioasă de sinucidere, ci numai o demonstrație, cu scop a interesa pe infidelul « doftoraș ». Trebuie mai întîi să spunem că tânăra amăgită, delăsată, abandonată, nenorocită, număra peste de două ori mai multe roze decât îi trebuiesc cuiva pentru a-și putea administra liber averea şi răspunderea personală — adica o vârsta cam de 44—45 de ani. Sunt vecine în mahala care o estimeaza chiar la mai mult. Astfel, d-na X… moașe, una dintre primele eleve ale răposatului doctor Capșa, proprietară alături cu d-ra în chestiune, ne-a afirmat că-și aduce aminte exact de timpul când își clădea casele răposatul Nerone Popescu, pe care parcă-l vede încă în cămașe de noapte şi-n papuci, conducând lucrările zidăriei în persoana și înjurînd ungurește pe salahori (era în vacanţa mare), deoarece, în același an d-sa, d-na X… moașa, s-a născut. Ei bine, pe atunci, Tica, adica Porţia, era fetiţă maricică ; se juca cu papuşile. Tînăra delasată sta şi în avere tot aşa de binişor ca şi-n vîrstă. Are împreună cu mama sa, după legea veche, pensia veteranului profesor Nerone Popescu, de la care a mai moştenit casele din strada Fidelităţii, două prăvălii de cîrciuma, cu pivniţa, gradina şi vie în strada Viişoara, producînd net 1200 lei anual ; apoi se zice că avea şi vreo 12 mii de lei în bonuri la casa de depuneri ; dintre aceştia însă se presupune că ar fi atins ceva pentru cheltuielile de studii ale « doftoraşului ». Foarte romanţioasă, ea ţinea mult la societatea tinerilor studenti, slabiciune contractată de demult, de vreo douazeci şi cinci de ani, de pe cînd tatăl sau, Nerone, ţinea în mahala o mică fabrică de bacalaureat. De aminteri toţi mahalagiii zic: “ unde sare capra, sare si iada” ; se pare că şi mamiţa a avut odinioară multă slăbiciune de « boboci ». De vreo trei-patru ani acuma, Porţia primise în pensiune pe tînarul Mişu Z.…, student în medicină, şi imediat contractase pentru el o pasiune nebună. Medicinistul, băiat sărăcuţ găsind aşa de călduros adăpost şi culcuş, nu căutase de loc a contraria pasiunea gazdei sale, care era o binefacere cerească pentru el ; din contra, o alimentase cu multă metodă. Această relaţiune destul de nepotrivită dură pîna ce, dupa cîţiva ani de studii, tînărul îşi susţinu teza. De mult îi erau peste cap favorile d-rii Tica ; se hotărî să scuture jugul cînd nu mai avea nevoie să-l poarte. Stărui şi, prin protecţiuni, căpătă un post de medic de plasă. Cînd voi să plece, pasionata Porţia îi puse piciorul în prag : scene sfîşietoare, rugăciuni fierbinţi, ameninţări teribile de sinucidere şi chiar de asasinat. « Doftoraşul » plictisit, neputînd pleca fără bagaj şi voind să evite scandalul în mahala, se hotarî să recurgă la un subterfugiu, la aceea ce — ierte-ni-se expresia tipică şi consacrată — în argotul studenţesc se numeşte un chiul. Cîteva zile se prefăcu apucat de o rentoarcere de pasiune turbată, apoi, cînd adormi bine orice prepus, conduse pe cele doua dame la teatru, le lăsă în loje, şi el cu bagajul se sui în tren pentru a se prezenta la post.
Urmarea acestui roman tragicomic îl ştie publicul din darea de seamă lirică şi senzaţională a confraţilor noştri de la Aurora. Şi… iată cum se scrie istoria ! În momentul cînd aşternem aceste rînduri, d-ra Porţia Popescu este în afara de orice pericol, precum era de aminteri şi-n momentele crampelor, prea puţin serioase ca să poată compromite o sănătate aşa de robustă. Un amănunt curios iarăşi este faptul că d-ra, cu o zi înainte de demonstraţiunea ei romantică, suferea grozav de măsele. D-ra are dinţii foarte stricaţi şi sufere mult de asta cînd raceşte ; e probabil că această infirmitate, ca şi cearcanele vinete de pe obraz, se datoreşte abuzului nemăsurat al gogoşilor de ristic. Din cauza durerilor prea frecvente de măsele, a şi contractat de mult obiceiul fumatului. Ei bine, dupa crampele ce le-a suferit din pricina chibriturilor, i-a trecut cu desăvîrşire durerea de măsele. Poate că fosforul!
A treia zi, Lumina ediţia întâia scrie: Aseară, în fața otelului Continental s-a petrecut un scandal nemaipomenit. Primul nostru redactor, d. Mihail Constantinescu, se plimba pe dinaintea otelului, convorbind despre cestiuni politice cu d. deputat N… Pe când nici nu gândea, doi indivizi, un ofiter de intendență și un elev de administrație, i se pun în față. Cel din urma, cu un ton provocator, îl întreabă:
— Ma rog, d-ta ești d. Mihail Constantinescu, directorul pamfletului care se intitulează Lumina ?

Ion Luca Caragiale - D-l Goe

 
Ca să nu mai rămâie repetent și anul acesta, mam' mare, mamițica și tanti Mița au promis tânărului Goe să-l ducă-n București de 10 mai.
Puțin ne importă dacă aceste trei dame se hotărăsc a părăsi locul lor spre a veni în Capitală numai de hatârul fiului și nepoțelului lor. Destul că foarte de dimineață, dumnealor, frumos gătite, împreună cu tânărul Goe, așteaptă cu multă nerăbdare, pe peronul din urbea X, trenul accelerat care trebuie să le ducă la București. Adevărul e că, dacă se hotărăște cineva să asiste la o sărbătoare națională așa de importantă, trebuie s-o ia de dimineața. Trenul în care se vor sui ajunge în Gara de Nord la opt fără zece a.m. D. Goe este foarte impacient și, cu un ton de comandă, zice încruntat:
 – Mam' mare! de ce nu mai vine?... Eu vreau să vie!
 – Vine, vine acuma, puișorul mamii! răspunde cucoana. Și sărută pe nepoțel; apoi îi potrivește pălăria.Tânărul Goe poartă un frumos costum de marinar, pălărie de paie, cu inscripția pe pamblică: le Formidable, și sub pamblică biletul de călătorie înfipt de tanti Mița, că "așa țin bărbații biletul".
 – Vezi ce bine-i șade lui - zice mam' mare - cu costumul de marinel?
 – Mamițo, nu ți-am spus că nu se zice marinel?
 – Da' cum?
 – Marinal...
 – Ei! ziceți voi cum știți; eu zic cum am apucat. Așa se zicea pe vremea mea, când a ieșit întâi moda asta la copii - marinel.
 – Vezi, că sunteți proaste amândouă? întrerupe tânărul Goe. Nu se zice nici marinal, nici marinel...
 – Da' cum, procopsitule? întreabă tanti Mița cu un zâmbet simpatic.
 – Mariner...
 – Apoi de! n-a învățat toata lumea carte ca d-ta! zice mam' mare, și iar sărută pe nepoțel și iar îi potrivește pălăria de mariner. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul - și nu stă mult. Trenul este plin... Dar cu multă bunăvoință din partea unor tineri politicoși, cari merg până la o stație apropiată, se fac locuri pentru dame. Trenul a plecat... Mam' mare își face cruce, apoi aprinde o țigară... Goe nu vrea să intre în cupeu;  vrea să șadă în coridorul vagonului cu bărbații.
 – Nu!... nu e voie să scoți capul pe fereastră, mititelule! zice unul dintre tineri lui d-l Goe, și-l trage puțin înapoi.
 – Ce treabă ai tu, urâtule? zice mititelul smucindu-se. Și după ce se strâmbă la urâtul, se spânzură iar cu amândouă mânile de vergeaua de alamă și scoate iar capul. Dar n-apucă să răspunză ceva urâtul, și mititelul își retrage îngrozit capul gol înăuntru și-ncepe să zbiere.
 – Mamițoo! mam' maree! tantii!
 – Ce e? Ce e? sar cocoanele.
 – Să oprească! zbiară și mai tare Goe, bătând din picioare. Mi-a zburat pălăria! să opreascăăă!!! Tot într-un timp, iacătă conductorul intră să vază cine s-a suit de la stația din urmă.
 – Biletele, domnilor! Cocoanele arată biletele dumnealor, explicând d-lui conductor de ce nu poate și Goe să facă același lucru:  fiindcă biletul era în pamblica pălăriei, și, dacă a zburat pălăria, firește c-a zburat cu pamblică și cu bilet cu tot. Dar avea bilet...
 – Parol! chiar eu l-am cumpărat! zice tanti Mița. Conductorul însă nu înțelege, pretinde bilet; daca nu, la stația apropiată, trebuie să-l dea jos pe d. Goe. Așa scrie regulamentul: daca un pasager n-are bilet și nu declară ca n-are bilet, i se ia o amendă de 7 lei și 50 de bani, și-l dă jos din tren la orice stație.
 – Dar noi n-am declaratără? strigă mamița.
 – Ce e vinovat băiatul dacă i-a zburat pălăria? zice mam' mare.
 – De ce-a scos capul pe fereastră? eu i-am spus să nu scoată capul pe fereastră! zice cu pică urâtul.
 – Nu-i treaba dumitale! ce te-amesteci d-ta? zice tanti Mița urâtului...
 – Uite ce e, cucoană - zice conductorul - trebuie să plătiți un bilet...
 – Să mai plătim? n-am plătitără o dată?
 – Și pe dasupra un leu și 25 de bani.
 – Și pe dasupra?...
 – Vezi, daca nu te-astâmperi? zice mamița, și-l zguduie pe Goe de mână.
 – Ce faci, soro? ești nebună? nu știi ce simțitor e? zice mam' mare. Și, apucându-l de mâna cealaltă, îl smucește de la mamița lui, tocmai când trenul, clănțănind din roate, trece la un macaz. Din smucitura lu' mam' mare într-un sens, combinată cu clătinătura vagonului în alt sens, rezultă că Goe îșI pierde un moment centrul de gravitate și se reazimă în nas de clanța ușii de la cupeu. Goe începe să urle... în sfârșit, n-au ce să facă. Trebuie să se hotărască a plăti biletul, pe care are să-l taie conductorul din carnetul lui. Păcat însă depălărie!... Ce-o să facă d. Goe la București cu capul gol? și toate prăvăliile închise!... s-ar întreba oricine, care nu știe câtă grije are mam' mare și câtă prevedere. Cum era să plece băiatul numai cu pălăria de paie? Daca se întâmplă să plouă, ori răcoare? Și mam' mare scoate din săculețul ei un beret tot din uniforma canonierii le Formidable.
 – Te mai doare nasul, puișorule? întreabă mam' mare.
 – Nu... răspunde Goe.
 – Să moară mam' mare?
 – Să moară!
 – Ad', să-l pupe mam' mare, că trece! Și-l pupă în vârful nasului; apoi, așezându-i frumos beretul:
 – Parcă-i șade mai bine cu beretul!... zice mam' mare scuipându-l să nu-l deoache, apoi îl sărută dulce.
 – Cu ce nu-i șade lui bine? adaogă tanti Mița, și-l scuipă și dumneaei și-l sărută.
 – Lasă-l încolo! că prea e nu știu cum!... Auzi d-ta! pălărie nouă și biletul! zice mamița, prefăcându-se foarte supărată.
 – Să fie el sănătos, să poarte mai bună! zice mam' mare.Dar mamița adaogă:
 – Da' pe mamițica n-o pupi?
 – Pe tine nu vreau! zice Goe cu humor.
 – Așa? zice mamița. Lasă!... și-și acopere ochii cu mâinile și se face că plânge.
 – Las' că știu eu că te prefaci! zice Goe.
 – Ți-ai găsit pe cine să-nșeli! zice mam' mare.Mamița începe să râză; scoate din săculeț ceva și zice:
 – Cine mă pupă... uite!... ciucalată! Mamița pupă pe Goe, Goe pe mamița și, luând bucata de ciucalată, iese iar în coridor.
 – Puișorule, nu mai scoate capul pe fereastră!... E lucru mare, cât e de deștept! zice mam' mare.
 – E ceva de speriat, parol! adaogă tanti Mița. Pe când Goe își mănâncă afară ciucalata, cocoanele se dau în vorbă de una, de alta... Trenul aleargă acuma de spre Crivina către Periș.
 – Ia mai vezi ce face băiatul afară, mamițo! zice mamița către mam' mare.Mam' mare se ridică bătrânește și se duce în coridor:
 – Goe! puișorule! Goe! Goe!Goe nicăieri.
 – Vai de mine! țipă cucoana, nu-i băiatul! Unde e băiatul!... s-a prăpădit băiatul! Și toate cucoanele sar...
 – A căzut din tren băiatul! Țațo, mor! Dar deodată, cu tot zgomotul trenului, se aud bubuituri în ușa compartimentului unde nu intră decât o persoană.
 – Goe! maică! acolo ești?
 – Da!
 – Aide! zice mam' mare, ieși odată! ne-ai speriat.
– Nu pot! zbiară Goe dinăuntru.
 – De ce?... te doare la inimă?
 – Nu! nu pot...
 – E încuiat! zice mam' mare, vrând să deschidă pe dinafară.
 – Nu pot deschide! zbiară Goe desperat.
 – Vai de mine! îi vine rău băiatului înăuntru! în sfârșit, iacătă conductorul cu biletul: primește paralele și liberează pe captiv, pe care toate trei cocoanele îl sărută dulce, ca și cum l-ar revedea după o îndelungată absență. Și mam' mare se hotărăște să stea în coridor, pe un geamantan străin, să păzească pe Goe, să nu se mai întâmple ceva puișorului.Puișorul vede o linie de metal în colțul coridorului, care are la capătul de sus o mașină cu mâner. Se suie-n picioare pe geamantan, pune mâna pe mânerul mașinii și începe să-l tragă.
 – Șezi binișor, puișorule! să nu strici ceva! zice mam' mare. Trenul își urmează drumul de la Periș cătră Buftea cu mare viteză. Dar pe la mijlocul kilometrului 24, deodată s-aude un șuier, apoi semnalul de alarmă, trei fluiere scurte, și trenul se oprește pe loc, producând o zguduitură puternică. Ce e? ce e?... Toți pasagerii sar înspăimântați la ferestre, la uși, pe scări...
 – Goe! puișorule! Goe! strigă tanti Mița și se repede afară din compartiment.Goe este în coridor... De ce s-a oprit trenul? Cineva, nu se știe din ce vagon, a tras semnalul de alarmă. Din ce vagon?... Asta e ușor de constatat; manivela semnalului nu se poate trage decât rupându-se ața înnodată și cu nodul plumbuit. Personalul trenului umblă forfota, examinând roatele tamponate cu toată presiunea, așa de tamponate că-i trebuie vreo zece minute mecanicului să-și încarce iar pompa de aer comprimat și să poată urni trenul din loc. În toată vremea asta, conductorii și șeful trenului aleargă din vagon în vagon și cercetează aparatele semnalelor de alarmă. Cine poate ghici în ce vagon era ruptă ața plumbuită și răsturnată manivela? Ciudat! tocmai în vagonul de unde zburase mai adineauri pălăria marinerului! Cine? cine a tras manivela? Mam' mare doarme în fundul cupeului cu puișorul în brațe. Nu se poate ști cine a tras manivela.Trenul se pornește în sfârșit, și ajunge în București cu o întârziere de câteva minute. Toată lumea coboară. Mam'mare așază frumușel beretul lui Goe, îl scuipă pe puișor să nu-l deoache, îl întreabă dacă-l mai doare nasul și-l sărută dulce. Apoi cocoanele se suie cu puișorul în trăsură și pornesc în oraș:
 – La bulivar, birjar! la bulivar!...

Nichifor Crainic - Cântecul potirului

  
Când holda tăiată de seceri fu gata
 Bunicul și tata
 Lăsară o chită de spice în picioare
 Legând-o cucernic cu fir de cicoare;
 Iar spicele-n soare sclipeau mătăsos
 Să-nchipuie barba lui Domnu Cristos.
 
 Când pâinea-n cuptor semăna cu arama,
 Bunica și mama
 Scoțând-o sfielnic cu semnele crucii,
 Purtau parcă moaște cinstite și lucii
 Că pâinea, dând abur cu dulce miros,
 Părea că e barba lui Domnu Cristos.
 
 Și iată potirul la gură te-aduce,
 Iisuse Cristoase, tu jertfă pe cruce,
 Hrănește-mă mamă de sfânt Dumnezeu.
 Că bobul în spice și mustu-n ciorchine
 Ești totul în toate și toate prin tine,
 Tu pâinea de-a pururi a neamului meu.
 
 Din coarda de viță ce-nfăşură crama
 Bunica și mama
 Mi-au rupt un ciorchine, spunându-mi povestea;
 Copile, grăiră, broboanele-acestea
 Sunt lacrimi de mamă vărsate prinos
 La casnele Domnului nostru Cristos.
 
 Apoi, când culesul de struguri fu gata,
 Bunicul și tata
 În joc de călcâie jucând nestemate
 Ce lasă ca rana șiroaie-nspumate,
 Copile, grăiră, e must sângeros
 Din inima Domnului nostru Cristos.
 
 Și iată potirul la gură te-aduce,
 Iisuse Cristoase, Tu jertfă pe cruce;
 Adapă-mă, sevă de sfânt Dumnezeu.
 Ca bobul în spice și mustu-n ciorchine
 Ești totul în toate și toate prin tine,
 Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.
 
 Podgorii bogate și lânuri mănoase,
 Pământul acesta, Iisuse Cristoase,
 E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.
 Privește-te-n vie și vezi-te-n grâne
 Și sângeră-n struguri și frânge-te-n pâine,
 Tu, viață de-a pururi a neamului meu.

Nichifor Crainic - Unde sunt cei care nu mai sunt ?

   
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Întrebat-am vântul, zburătorul
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a vântul: Aripile lor
Mă doboară nevăzute-n zbor.
Întrebat-am luminata ciocarlie,
Candela ce legăna-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns.
Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele necuprinse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea.