Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Dorin Tudoran - Poetul


Fără să-l vedem
fără să-i pese de noi
el a jupuit
dintr-o singură mişcare
statuia
la poalele căreia
claca noastră se prelungea
de prea multă vreme;

un simplu fâşâit
ca şi cum
o lamă de brici
ar fi despicat o draperie
ca şi cum
cineva ar fi despuiat
un ştiulete de porumb
şi dintr-o dată
am văzut cu toţii
nervii aceia de oţel
vibrând ca o armată
într-un nor de sânge! 


din Pasaj de pieton (1979)


Dorin Tudoran - Singur eu


soarele devasta pieptul unui tânăr celebru
singur eu n-aveam cui da dreptate
când fiecare eram o armă în mâna celuilalt

 
din Mic tratat de glorie (1973)

Dorin Tudoran - Străinul


Lui Emil Botta


Trecea pe sub geamul meu
cărând un sac în spinare,
am deschis fereastra să-l văd
şi mi s-a părut, sacul, plin cu ninsoare.

N-am apucat să-1 strig,
s-a întors spre mine fără mirare
şi mi-a spus: „Domnule, vă-nşelaţi;
eu mă ocup cu spuma de mare”.

Răspunsul meu a întârziat
şi omul şi-a aprins, liniştit, o ţigare,
a tras primul fum, a tuşit uşor,
apoi: „Da, cu spuma de mare”.

Nu ştiam ce să zic, era ca şi cum
aşteptându-mă la nişte sărbători
cineva întorsese calendarul pe dos
şi-n casa mea pătrunseseră alte culori.

Vrând, nevrând, întâlnirea se prelungea,
omul fuma lângă sacul său peticit,
întrebările mele se-nnodau în gât
iar el îmi spunea: „Sunteţi, oarecum, răcit?”

„Nu! Nu, domnule; Nu!
vroiam doar să vă întreb, dacă se poate:
Cine sunteţi? De ce treceţi pe-aici?
Şi ce Dumnezeu căraţi în spate?”

Omul şi-a aruncat chiştocul,
l-a strivit cu tocul pantofului,
a ridicat sacul pe umeri
şi mi-a spus: „Fiu al Norocului,

cum ai deschis tu fereastra
tocmai când drumul meu era pe sfârşite?
Cum de nu ţi-ai văzut de-ale tale,
de treburile tale obişnuite?”

„Domnule, încep să cred şi eu
că n-a fost o simplă întâmplare
şi că deschizând fereastra
lucrul acesta nu va rămâne fără urmare.”

„Fireşte, fireşte, Fiu al Norocului,
chipul tău e al unui om care nu minte,
dar, ascultă-mă, lasă-mă să-mi văd
de drum înainte,

nu te gândi că n-ai aflat
nimic despre omul ce-a trecut
pe sub fereastra dumitale” -
apoi, a tăcut.

Nici eu n-am mai zis nimic
numai că privind mai atent,
mi-am dat seama că nu mai eram
în cameră, ci pe aleea de ciment,

care duce spre poarta curţii mele
şi-atunci l-am întrebat pe trecător:
„Este adevărat?”, „Adevărat,
iubite al meu cetitor!”

„Cum Ťiubite al meu cetitorť?
doar suntem doi oameni care
stau de vorbă pe o alee
faţă în faţă, pe câte două picioare!?’

„Fiu al Norocului, de ce nu mă laşi
să-mi văd de drum, iar matale
să-ţi vezi de treburi, omule,
de grădină, de casă, de hangarale?”

„Dar, bine, dumneata intri
în curtea omului, nechemat,
apoi mai şi zici: Ťlasă-mă!ť,
Ťmă ducť, Ťam plecatť?”

„Fiule, Fiu al Norocului,
dar asta ai înţeles abia
când te-ai trezit în curte.
De la geam credeai, nu-i aşa?

că treceam pe sub geamul tău
ducând în spate un sac cu ninsoare;
du-te în casă, închide fereastra -
eu mă ocup cu spuma de mare.”

„Am să plec, nu-i nici o îndoială,
dar nu pricep nimic, şi-ncepe
să-mi fie, parcă, rău, să ameţesc,
să mi se pară că visez. Pricepe

însă că doresc să-mi spui
numai atât: Cine eşti.
Apoi, ne-om vedea fiecare de-ale noastre;
Dumnezeule, cum mă priveşti!”

„Fiu al Norocului, domnul meu, cetăţene!
intră odată în casă, curmă-ţi chinul;
nu ai nimic de aflat, linişteşte-te:
Eu sunt Străinul.”


din volumul Respiraţie artificială (1978)

Dorin Tudoran - Tânărul Ulise


Când vei putea să ţii, fără durere,
cumpăna nopţii pe fruntea-ţi întristată,
o pasăre va arunca spre cer
inima-ţi subţire ca pe o săgeată.

Să nu te clatini, trupul tău să fie
trestie de sticlă adăpostind lumină,
târziu, să dai semn - ca o speranţă,
celui uitat şi el are să vină.

Şi va sosi pe mare - tânărul Ulise,
cu pieptul devorat de alge,
pe ţărm, el va aprinde foc
din credincioasele-i catarge.

Tu vei zări cum fumul se ridică
spre cer ca un copac de sare,
ai să te-apropii şi-o să vezi bărbatul
spălându-şi inima în mare.


 din volumul "Uneori plutirea"

Dorin Tudoran - Biet fenomen individual!


Biet fenomen individual!
tu, viaţă numai şi numai a mea,
iată-te:
Trecută prin lupa vîrstelor,
studiată, despicată, filtrată,
interpretată,
filată
ca o chintă royală - "Ţţţţ!"
laminată, trefilată,
alungită
pînă la subţirimea eterului,
subţiată
pînă la descoperirea
moleculelor filiforme!

Biet fenomen individual!
tu, viaţă numai şi numai a mea,
iată-te:
Două păsări gemene
te poartă în cioc,
ca pe o sfoară de uscat rufe,
ca pe un vierme de aur,
ca pe un nerv încă viu;
zbătîndu-se, adică!

din volumul "Respiraţie artificială" (1978)


Dorin Tudoran - Atât numai


În fiecare os mi-aţi sădit
un mausoleu
în fiecare picătură de sânge
port, roşie -
o piaţă.

Dacă i-ar da prin minte
copilului meu
să sufle spre mine
cât într-o lumânare, atât numai -
n-ar auzi decât
prăbuşindu-se-un vraf de ziare;
mausoleu peste mausoleu,
piaţă cu piaţă.

Cristian Popescu - Moartea mea din flori



Ea mă iubeşte. Şi nu are decât o singură dorinţă: să mă vadă îngropat în Cişmigiu, la leagăne, la nisip. Să am gropari numai copii. Cu lopăţele şi cu găletuşă. Să mă îngroape de dimineaţa până seara, în fiecare zi. Ea ştie că nu-i pe lumea asta mormânt mai bun ca-n Cişmigiu. Numai de la atâta şi atâta joacă ţi se pot odihni bine păcatele. Şi să mai vină şi ea din când în când să-mi facă câte-un monument, un castel de nisip.
Ea - moartea mea din flori.

Mereu a visat că fruntea ei ridată, lăbărţată va fi folosită drept cotor de piele la un exemplar de lux al ediţiei mele de postume. Toată viaţa m-a rugat să scriu un poem pornografic special pentru fruntea ei.
A ei - a morţii mele din flori.

Bineînţeles că a rămas şi gravidă cu mine. Şi nu numai o dată - de nenumărate ori. Rămânea gravidă numai cu lacrimă. Mă punea să plâng în ea toată noaptea.
În ea - moartea mea din flori.

În fiecare seară, dinăuntru, din pervazul oglinzii, fluieră îngeru', languros, după ea. Că trece zi de zi pe strada asta a lui şi-o ştie şi-o place.
Pe ea - moartea mea din flori.

Ea mă iubeşte. Şi n-ar mai vrea decât ca masca mea mortuară, mărită enorm, uriaşă, să fie turnată în argint şi folosită drept acoperiş pe una din turlele bisericii de pe str. Olimpului, acolo unde ne-am făcut noi, de mult, nunta. Dar eu i-am spus că asta ar fi prea de tot, că nu se poate, că exagerează, că pur şi simplu ne-am face de râs amândoi. Aşa i-am spus.
Eu - viaţa ei grea, împuţită, din flori.

Cristian Popescu - Local familial


1.
Toată familia mea benchetuieşte la "Local familial". Bere. Lăutari. Antren. Mama aduce liliac alb în halbe. Verişoare. Toasturi. Bunicul, după tejghea, ascute cuţit pe cuţit, priveşte buchetul de liliac, rîde, ascute: hîrşt, hîrşt, cuţit pe cuţit. Într-un colţ un ţigan înmoaie vioara în halba cu bere, ca pe miez de pîine. Bunicii mei din flori, mătuşile. Cu pozele din albumul de familie, bine amestecate, filate febril, rudele mele joacă un joc. "Joacă, domne, odată!" îmi strigă una din rude, iar eu arunc pe masă poza mea de la 13 ani drept valet de verde, drept damă de cupă, drept şeptar rupt la un colţ. Mama se-nvîrte printre mese, veselă. Toţi o ciupesc tandru, o mîngîie, o strigă. Bunicii mei din flori, mătuşile. Berea scîrţîie-n halbe, scîrţîie pozele la încheieturi, eu dau noroc şi arunc doi muguri pe tăblia jocului de table. Ei strigă "Ai zaruri măsluite şi-mi rup zarurile între dinţi. Mama serveşte, părul ei se revarsă în bucle blonde peste marginea halbelor. Toate rudele îşi trec mîna prin el înainte de-a bea. Flutură rufele pe frînghie deasupra meselor din "Local familial". Toată lumea e adunată. Bunicii mei din flori, mătuşile. Mie îmi aduce mama cei mai frumoşi, cei mai bine făcuţi mititei, aduce liliac alb în halbe la "Local familial" unde toată familia mea benchetuieşte.

2.
Ce lene în pachetul cu vată. Ce moliciune, ce voluptate, ce linişte, mamă. Acolo, sub pansament, strîns bine, unde zvîcneşte pulsul, unde pulsează perna sub cap, zvîcneşte ca o inimă albă, moale şi mare; şi-o strîngi în braţe. Somnul tău e ca şi atunci cînd deschizi înspre seară fereastra şi se umple camera cu răcoare. Mama răspunde manechinelor din vitrine cu un zîmbet, cu o fluturare de mînă. Mama cîntă la pian şi muzica ei are miros de tei şi de sudoare. Mama şterge pianul de praf cînd cîntă. Ne-a rugat ca atunci, cînd o fi, să udăm în fiecare săptămînă cu parfum bun pămîntul ei, de deasupra. Mama mi-a cusut o cămaşă de vară din umbra ei. Stă ascunsă în spatele pozei si ascultă cum îi spun acest poem. Ochii s-or înveli încet în ceară. La ea în piept aerul e de seară. O lumină blîndă care face rotocoale, se ridică uşor înspre tavan şi-n cameră miroase a tei şi a prăjeală..

3.
El e vesel acolo, sus. Stă în pozitie de drepti si are în jurul capului, asa o lumină la care duce mereu mîna ca la chipiu. Si salută. Si eu o duc bine. Stau întins în pat cu fata în sus, îmi aşez mînuşile lui de piele vechi şi roase pe piept. Ca să adorm mai uşor. Am un somn odihnitor. Cînd ţin ochii închişi semăn mai bine cu el. Mestec un dumicat cît mai mult timp şi mă gîndesc la adîncul ăla că-l înghite pe el, ca pe un miez de pîine. Hai, poemule, să-l impresionăm pe tata, să-i dea lacrimile, să-l cinstească lumea şi-acolo, sus. Ultimei lui poze i-a desenat cineva păr blond şi ochi albaştri, a rujat-o ca s-o port eu în buzunarul de la piept drept o poză de iubită. Ii mîngîi umărul alb,. Poza ta dată cu cremă neagră de ghete, tată, lustruită soldăţeşte, sclipind. Hai, poemule, o să-i placă lui tata. El mă iubeşte, salută şi acum amical, pocnindu-şi călcîiele soldăţeşte.

4.
Sora mea va citi la bătrîneţe poemele de familie. Şi-o să-şi tatueze pe braţe, pe umeri, pe piept poemele ca să fie în fiecare noapte cîte cineva lîngă ea; şi mătuşa şi tata şi eu; ca să le mîngîie obrazul aspru, ridat, cu pielea lăsată. O să povestească cum ne dădeam noi iarna cu patinele: de la izvor pe rîul de munte, pe Dunăre în jos pînă la mare şi ajungeam primii. O să povestească cum ne-am umplut noi doi perna cu flori de pe mormîntul bunicului şi ce mai bătăi cu perne trăgeam. Şi-o să povestească cum plescăiam eu la masă, cum clefăiam şi ea mă certa, aproape plictisită. O să povestească vecinelor şi copiilor din parc. O să plîngă pe umărul lor. Va invita la masă toate admiratoarele mele să le ghicească în cafea cu ochelarii ei ce au drept lentile doi ochi de sticlă. O să le servească cu ochi de sticlă dulci-acrişori, să-i ronţăie ca pe dropsuri. Sora mea e şi ea trecută la cuprins. Va citi din nou poemele de familie la bătrîneţe. Va cere să fie dusă direct în trupul mamei, nu în pămînt. Ca să crească mai departe părul mamei, unghiile ei şi nu flori pe mormînt. Sora mea are ochii mei şi-o să privească pe fereastră cu ei.

5.
Sunt cîţiva fluturi în pachetul cu vată, bunico,. Eu ţi i-am pus acolo. Poate se mai zbat, poate sînt liniştiţi. Miezul pîinii e şi el de vată. Alb, pufos. Poza ta e tristă, împăcată şi tandră, poza ta mică e folosită drept etichetă pe toate sticlele cu vin. Noi bem. E vată albă ca laptele în pahare. Iartă-mă pentru poemul ăsta, bunico. Poate-i mai bine că nu-l auzi. Paginile cărţilor pe care le împrumutai de la mine îţi lingeau palma ca un cîine credincios. Ce eveniment era cînd ţi se ridica fusta pînă peste genunchi şi tu nu observai. Toţi ne bucuram. Hai să te scot la plimbare prin parc, la şosea. Poza ta e lipită pe toate sticlele cu vin. Noi bem şi tu te uiţi de acolo la noi şi ne vezi fericiţi. În pahare e vată; albă ca laptele.

6.
Bunicul spunea că ferestrele sînt lipite pe zidul neted al blocului. Lipite ca nişte etichete pe borcanele de compot, ca afişe pentru muzeul înfiinţat în apartament. Spunea că de pe vremea lui sînt lipite acolo. Îi răspundeam cu toţii că o să dezlipim ferestrele de pe zidul neted al blocului, o să le vindem drept ziare pe stradă. Le vom folosi drept cearşaf unsuros pe cele de la sufragerie. Şi-apoi, bunicule, tu ai să priveşti cît vrei de la pervazul lor. Bunicul are un copăcel sub fereastră şi ca să fie de-o vîrstă cu el a dat copăcelul cu lac. A împăiat poza bunicii şi plînge şi-i spune pe numele de fată. Bunicul şi-a dat ridurile cu lac, a devenit maestru în artizanat, le lustruieşte în fiecare dimineaţă cu o cîrpă moale. Bunicul e june. Perna şi-a umplut-o cu pămînt ca să se obişnuiască. Priveşte pe fereastră şi spune: "Azi-mîine, am să plec în lume să vă găsesc un rost, un nume."

7.
Întotdeauna a trebuit să te-nvăţ eu ce să faci, spune mătuşa: pui sămînţă în ghiveciul cu pămînt şi deasupra o capcană de-aia cu arc, de şoareci. Şi cînd creşte floarea: pac!, o şi prinzi. Te dai iarna cu patinele pornind de la izvor, pe rîul de munte, pe Dunăre în jos pînă la mare. Şi-ajungi primul.". Mătuşa poartă ochelari cu lentile făcute din doi ochi de sticlă. Ochelari mici, de soare. Cu ei ne citeşte la toţi viitorul în palmă, ne ghiceşte în ceşti de cafea. Aburul ce se înalţă din oalele ei se face fantome. Aşa ne spunea cînd eram mici ca să nu lăsăm nimic în farfurie. Mătuşa mea face cure de odihnă: pleoapele ei ostenite se subţiază, se lărgesc, atîrnă pe obraz pînă în dreptul gurii. Mătuşa mea apare în poze, în reviste. Acolo îşi trage languros peste inimă ciorapul fin, mulat, de mătase. Apare în reviste drept reclamă pentru acest poem

din volumul FAMILIA POPESCU

Cristian Popescu - În loc de încheiere


Nu. Arta Popescu nu s-a născut,
Nu. S-a inventat doar un biet aparat.
După ce se umflă o burtă de mamă,
La ea se conectează un trenuleţ electric.
Acesta merge, şuieră,
pufăie - şi burta de mamă scade.
Jucăria merge numai şi numai
cu energie de-asta strânsă acolo în cele 9 luni.
Nu, n-a existat.
Au fost doar liniile trenuleţului electric
întinse prin cameră
după cum s-a calculat
configuraţia liniilor ei din palmă.
Trenuleţul merge, pufăie, şuieră,
dar Arta Popescu nu. Ea încă n-a existat.
Nu. Nu e nici măcar fericită.
Nici măcar cât un gândac de bucătărie
într-o pungă plină cu zahăr.
Nu e fericită
nici măcar cât un gândac de bucătărie
mort într-o pungă plină cu zahăr,
Arta Popescu nici măcar n-a murit.
S-a inventat doar un biet aparat.
Conectezi aparatul
şi totul merge, parcă, de la inima ei.
Maşina de spălat spală,
maşina de călcat calcă,
frigiderul răceşte,
telefonul vorbeşte.
Numai cu energia inimii sale.
Doar de la ea, o clipă, becurile străzii
au strălucit orbitor.
O clipă - dar tot a fost prea mult.
Căci ea pe loc s-a consumat.
Nu, n-a murit.
Alta Popescu nici măcar n-a existat.
A rămas doar, aşa, ceva, acolo...
ceva conectat la aparat.
Ah, înger-îngeraşul ei cu motor!
(Care te-ar fi luat şi pe tine în zbor.)
înger-îngeraşul ei ca o muscă albă, încărunţită,
mare cât un papagal.
Ce s-ar mai fi învârtit el
în jurul capetelor noastre!
Ca orice muscă, în jurul botului de cal.
Ultima muscă dată afară din Cişmigiu,
bătrână, -nţepenită, târându-şi aripile pe caldarâm.
Ultima muscă pe care
numai şi numai Popescu ar fi putut s-o prindă
(ca un poet în adevăratul înţeles al cuvântului)
între paginile abecedarului său unsuros.
Trosnind, foşnind, scârţâind.
Ah, Arta! Arta Popescu!... Ce păcat!...
Nu s-a inventat decît un biet aparat.


din Arta Popescu (1994)

Cristian Popescu - Arborele genealogic


Ca şi cum toate manechinele din vitrine s-ar face după chipul şi asemănarea mea: eu copil, eu bărbat, eu femeie. Ca să devin cel mai mare creator. Ca şi cum toţi vecinii mei ar vedea, când s-ar privi la oglinda din lift, chipul meu la diferite vârste, vârstele lor. Iar eu aş îmbătrâni înainte de vreme.

***

Duminica, în cimitir, vine multă lume. Multă lume intră şi iese din cavoul familiei noastre, cavou prevăzut cu două intrări: una pentru bărbaţi, alta pentru femei. Când n-o vede nimeni bunica intră pe la bărbaţi ca să mai stea de vorbă cu tata, cu bunicul.

***

Arborele genealogic al familiei Popescu e falnic. El creşte în Cişmigiu, lângă lac. Mai întotdeauna e împodobit cu globuri şi beteală şi e altoit cu un stâlp de telegraf. Printre crengile lui am aşezat bibelouri, fructe de porţelan. Am scrijelit cu un cuţitaş pe coaja lui: "Popescu + Dana + Cristi + mama = LOVE".

***

Când eram mic aveam o pernă mare, moale, caldă, umplută cu miez de pâine. Şi-am rugat-o pe mama să-mi coasă multe felii de pâine una de alta ca să am şi o plapumă. Ştiam eu că femeile sânt pline cu miez, de-asta sânt aşa calde şi moi.

***

Bunicul meu are 83 de ani. El şi-a exprimat nedumerirea că dacă există în vitrine manechine-copii, de ce n-ar exista şi manechine bătrâne. Aduse de spate, cu părul alb, ridate, cu sânii lăsaţi. Cel puţin în vitrinele din cartierul lui să existe şi câteva manechine de-astea.

***

În ţara noastră cresc codrii şi păduri întregi de arbori genealogici ai familiei Popescu. În aceste păduri venea Cristi de mic să asculte susurul şi ciripitul. Să asculte cum creşte iarba verde. Dar, tolănit la rădăcina arborilor genealogici, ţinând strâns la piept capul iubitei auzea cum îi creşte acesteia părul la subţiori.

Fiecare arbore genealogic creşte deja lăcuit şi încrustat cu motive populare aşa că poţi rupe orice crenguţă drept suvenir.
Aceşti arbori îmbrăţişează cu crengile lor turiştii şi le întind în semn de rămas bun ramul care ne-a fost la vremuri de răstrişte, numai nouă prieten. Şi în acelaşi timp râul le răcoreşte picioarele ostenite.

***

Mama înmoaie în fiecare dimineaţă degetul arătător în praful ce s-a aşezat pe masă, cum şi l-ar muia în frişca de pe tort şi gustă şi ne spune: "azi va fi o zi proastă; o să ne meargă rău".
Apa se-ncheagă în pahare ca un ochi bulbucat, pâinii îi mijeşte barba, poza lui tata broboneşte sudoare şi nu pot să vorbesc cu gura plină de limbă, dinţi şi măsele că nu-i frumos.

***

Uite că-ncet-încet am strâns şi eu o carte. Cu hârtii de-o sută în loc de foi şi din când în când câte-o dantelă-ngălbenită printre pagini. O răsfoiesc acum visând la blănuri pentru mama, la rochii de mireasă şi sticle cu parfum, şampanie pentru toată lumea. Cine n-ar vrea s-o răsfoiască? Cine n-ar vrea s-o aibă-n biblioteca lui?
Şi-am să mai scriu vreo două-trei volume să lase urme adânci în conştiinţe, să schimbe viaţa oricărui cititor.
Dantele-am pus, aşa, din slăbiciune, ca să mai aibă ce citi şi cei cu cecuri multe.

***

Şi cât am să mă mai îmbăt cu ţuica asta proastă făcută din prunele arborelui genealogic al familiei Popescu? Şi, domnişoarele, cât am să le mai servesc cu delicioasa dulceaţă făcută de bunica din gutuile arborelui genealogic al familiei Popescu? Sau compotul de piersici sau tortul de portocale sau bomboanele cu vişine sau manechinele din vitrine sau scaunele de bucătărie toate crescute în arborele genealogic al familiei Popescu. L-a altoit tata c-un topor.

***

O fi mulţi popeşti pe lumea asta dar şi mai mulţi au fost şi vor fi pe lumea cealaltă. Acolo şi numai acolo cartea mea se va bucura de adevăratul ei succes. Admiratoare, înalte, suple se tolănesc la mine în vis. La bunica vin toţi îngerii cu aripi zdrenţuite şi ea îşi rupe câte-un fir din părul alb şi lung până-n pământ ca să-i cârpească. Toate mătuşile de-acolo, de sus, nasc pruncul-bibelou, cel mai curat porţelan, cu chipul meu, cu fruntea-lată şi-l lasă într-o noapte pe noptiera admiratoarelor mele de-aici, de pe pământ. Şi toţi m-aşteaptă. Mă-ndeamnă. Fac pronosticuri. Pariază.

Cristian Popescu - Atât numai


Am încercat să o spun şi altă dată: faţă de viaţa asta
de zi cu zi a unui autor de literatură, opera lui este
echivalentă cu o "moarte". Este adică, viaţa lui
povestită, aşezată mai ales sub semnul Începutului-şi- Sfîrşitului şi nu sub al devenirii.

Creatorul-simbol din balada "Meşterul Manole"
are nevoie de-o moarte concretă (adincă de-un Sfîrşit-Început)pentru a-şi putea încheia opera, pentru
a putea pune capăt neînghegării ei blestemate. Iar
terminarea operei îl pune în situaţia de a găsi un sfîrşit
vieţii sale aici.

O existenţă(semn al eului auctorial) zidită în
poveste(operă) elibereză de devenire o altă existenţă
(eul biografic). O eliberează spre templul vieţii de apoi,
Metaforic, în blada "Meşterul Manole" stă ascunsă
o întreagă mistică a creaţiei.

Cînd poemul tău e gata "mori" înainte să "mori".

Trăieşti în Sfîrşit după ce ai trăit mai ales în devenire,
după ce ai trăit mai mult aparent.


(preluată din "Caiet de citire
şi de caligrafie" (ed.Vinea, 2003) 

 

Cristian Popescu - Despre tata şi noi


poem dedicat infarctului ce
a avut loc în noaptea de 11 spre
12 octombrie 1975


Mama îşi întinde rugina pe buze şi mişcă lin evantaiul ca să
împrăştie lumina de lună prin cameră, ca să-şi aducă aminte
mai bine. Eu alerg repede-repede dintr-o parte în alta a
camerei şi mă lovesc cît mai tare de pereţi ca să sune ca un
clopot.

În fiecare seară mama ne povesteşte cît de straşnic sînt
aliniate crucile în cimitirul militar şi cum stă crucea ta
în fruntea rîndurilor că doar e cruce de colonel. Şi ne
spune că tu le-ai ordonat soldaţilor culcat şi toţi, bine-
înţeles, te-au ascultat.

Am auzit c-o să-ţi dea voie în vacanţa de iarnă şi tu o
să-ţi înhami două-trei muşte la suflet ca să te aducă direct
la noi în bucătărie unde va mirosi a sarmale şi cîrnaţi.

Ce bine e în poze, lîngă tine! Eu m-aş veseli şi n-aş mai
pleca dacă nu m-ai ţine tu în poza aia pe după umăr.

Mi-am tatuat pe umeri epoleţii tăi de colonel, mi-am tatuat
pe piept decoraţiile tale şi sub ele s-au înşirat deja
ridurile.

Am tras cu ochiul şi am văzut că tu nu vii în fiecare dimineaţă
de foarte departe pînă în dreptul pozei atîrnate pe perete.
Şi-ţi lipeşti fruntea de luciul imaginii şi priveşti în gol
pînă cînd ne trezim noi şi trebuie să zîmbeşti.

Aseară mama ne-a explicat că unora le ajunge să moară într-o
noapte tot ce-au trăit în vreo 70 de ani. Ne-a explicat că tu,
dacă ai trăit 54 de ani, trebuie să mori 54 de ani şi de-abia
după aia îţi trece.

Tu ai fost colonel. Eu sînt liniştit. Zodia mea era de mult
înscrisă în stelele de pe epoleţii tăi. În nopţile de vară,
cînd cerul e senin, iau poziţia de drepţi.

Consiliul Popular al sectorului 7, Comitetul Executiv vă face
cunoscut că prin decretul nr. 149 conferă „Certificatul de
deces jubiliar” numele Popescu, prenumele Vasile, cu ocazia
împlinirii a 10 ani de la încetarea din viaţă. Mult stimate
tov. colonel, sînt fericit ca să vă felicit din toată inima
atît din partea mea cît şi a familiei mele, ci prilejul con-
feririi titlului jubiliar. Primiţi, vă rog, cele mai sincere
urări de bine. Seria D5, nr. 034201. Data naşterii: anul 1985,
luna decembrie, ziua 23. Locul naşterii: oraşul Bucureşti.
Decesul a fost trecut în registrul stării civile la 23 de-
cembrie 1985. Data decesului: anul 1985, luna decembrie,
ziua 23 (cifre şi litere). Locul decesului: oraşul Bucureşti.
Ah, cîtă bucurie, cît entuziasm familial
Ne-a produs Consiliul Popular!
Ah, dacă am şti autorul ca să-i strîngem mîna cu toată
căldura
Dar e indescifrabilă semnătura!
Oricum, sub litera hîrtiei
Străluceşte Stema României!

Aş fi vrut să am un balon umflat cu ultima răsuflare.
Să respir în fiecare an, de ziua mea, cîte-o gură.

În seara cînd te-ai prăpădit mamei i s-au umplut sînii:
unul cu vin celălalt cu ţuică. Şi de atunci ne dă să bem
în fiecare zi cîte-un păhărel în cinstea ta. Şi noi creştem
voinici şi frumoşi.

La-nmormîntare, sora mea mai mică te-a sărutat şi ea pe
frunte. Şi ăla a fost primul ei sărut, timid, de femeie.

Ce bine c-am putut să ne potrivim şi noi zilele după tine,
atunci, la sfîrşit, cînd stăteai întins între lumînări
şi arătai tuturor vîrsta exactă.

În locul pozei de pe crucea ta am pus o oglinjoară din poşeta
mamei şi ea vine la mormînt s-aducă flori şi înainte să
plece îşi aranjează părul şi se rujează în oglinjoara aia.

La-nmormîntare, cînd noi, familia, ne aplecam pe rînd şi
sărutam pentru ultima dată fruntea rece a lui tata, asistenţa,
foarte numeroasă, a fost impresionată de cîtă tandreţe şi
dulci erau sărutările noastre şi a început să aplaude.

Tu ai murit de zece ani. La mulţi ani şi gata. Eu alerg
repede-repede dintr-o parte în alta a camerei şi mă lovesc
tare de pereţi. Ca să sune ca un clopot.

Cristian Popescu - La parastasul bunicii


Bunicul s-a îngrijit din timp de prînzul ce trebuia servit la acest parastas. A lipit pe sticlele cu vin, drept etichete, pozele de la nuntă cu el şi bunica. A scos miezul din pîini şi a picurat cu grijă înăuntru ceară de lumînare pînă le-a umplut la loc. Şi la sfîrşit, la cafea, vor fi aduse ceşti mici în care o să pîlpîie cîte o lumină de candelă. Mama a avut ideea să însămînţăm din vreme pe mormîntul bunicii ceapă verde, ardei gras şi ridichi. Să servim lumea cu salate făcute din ele. Că-i mai bine în asemenea momente să mănînci din dragoste nu de foame.

Duminica trecută bunicul a umblat prin parc cu un pantof ce i-a rămas de la bunica şi s-a rugat de toate fetele de liceu să-l încerce. Cum a aflat acest lucru, bunica şi-a ales o rochie elegantă, o vîrstă potrivită, s-a gîndit la nişte vorbe liniştitoare şi a rugat un înger să o ducă în visul bunicului. Dar pe el l-a durut burta şi n-a putut să doarmă.

Toată lumea îşi va aminti că la înmormîntare sicriul nu era bătut în cuie ci era legat cu o fundă mare şi roz, ca un cadou trimis nu-ştiu-cui. Unii vorbesc c-ar fi fost scris pe el „A se păstra la loc întunecos şi rece” dar astea-s vorbe. Vorbe cu păcat.

Acum, pentru parastas, bunicul a pus în sufragerie un brad pe care l-a împodobit cu ochelarii bunicii, rujul, inelele, o mănuşă şi ultimii ei ciorapi de mătase umpluţi cu beteală. Cum a aflat acest lucru, bunica şi-a ales prima tinereţe, a pregătit un răsărit la mare şi cîteva vorbe drăgăstoase dar a nimerit în visul unui adolescent, băiatul vecinului, care a uitat tot cînd s-a trezit.

La masă lumea o să vorbească vrute şi nevrute. „Ai auzit dragă? Bătrînul şi-a făcut o mască de plastic cu chipul lui de la 20 de ani şi-o poartă prin casă toată ziua; şi-o scoate numai înainte de culcare. Unii spun că s-a ramolit atît de tare că nu mai ţine minte decît cum arăta la 20 de ani cînd a-ntîlnit-o pe nevastă-sa şi că fără masca asta nu se mai recunoaşte în oglindă. Eu cred că de frică, dragă, aşa, ca să mai uite. Vai de capul lui!”

La masă va fi adus într-un castron mare, adînc, plin cu pămînt, curcanul rumenit, apetisant. Îngropat pe jumătate.

„dar de nepotu-su ce să mai zici? Are bătături la tîmple. Auzi şi tu: cel mai mare specialist de la noi în strîns negru sub unghii.

Las’ că bunică-sa l-a întrecut. Strînge acum şi sub pleoape.”

Eu mi-am pus pijamaua, am stins lumina, mi-am aranjat perna sub cap şi am adormit. Bunica a nimerit destul de uşor la mine în vis şi stăm de vorbă, aşa, liniştiţi, cam de vreo lună.

Mircea Ivănescu - Vorbe, vorbe, vorbe...


trebuie alese vorbele cu grijă,
vorbele lasă urme – îți amintești
mai tîrziu de ele – așa cum și pașii rămîn în zăpadă,
trebuie alese vorbele (însă e uneori atît de ușor
să știi să așezi vorbele unele lîngă altele
să însemne ceva – ceva ce nu se mai așează
deloc exact peste ce știi tu cu adevărat
că e în tine – că simți.
oricine poate să facă vorbe unele după altele –
oricine poate să vorbească – nu asta
e principalul – ar trebui poate alese
tocmai cuvintele care să nu spună prea mult.)
și pe urmă, fiecare din vorbele acestea
ca niște urme în zăpadă…

Mircea Ivănescu - Cornul de aur al băiatului


poetului emil hurezeanu

scenă de dimineaţă – cornul sunând depărtat,
prin hăţişurile albăstrii, chemarea la vânătoare – glasul
lui de aur alungindu-şi tristeţea –
(întristarea dimineţilor de toamnă, cu ceaţa
sfâşiată alene de soarele fără putere)
peste lătrăturile excitate ale câinilor
nerăbdători să înceapă o dată. lumina de aur
a cornului, acolo, dincolo, prin pădure – are să fie întotdeauna
de acum încolo, dacă-ţi vei mai aduce aminte, fundalul
frumos lucrat al tapiseriei cu învălmăşeala cailor, câinilor
lungi de vânătoare, şi feţele întoarse spre cel care, la mijloc,
să dea semnalul începerii. şi femeile, care sunt,
aşezate pe câte o parte a şeii, cu mâinile lor înguste
şi trupurile firave – neîmplinite în adolescenţa întârziată
mai subţiratece în aerul limpede al dimineţii de început
de lume – de vânătoare. – câteva fete foarte tinere,
pe care bărbaţii, pe caii lor nerăbdători, nici nu le iau
în seamă, – jocul lor acum este altul
decât cel al înfrângerii unui trup neîmplinit de fecioară.
şi sunetul de aur în soarele dimineţii alungindu-se trist,
ca un câine obosit, anunţând de acum
sfârşitul vânătorii, când caii se vor întoarce cu aşi înceţi,
şi fetele, acum cu ochii mari, îşi vor apleca şi mai mult
într-o parte, capetele, să nu privească leşurile din oblânc.
însă scholia
pe marginea textului despre vânătoarea începută târziu,
într-o dimineaţă cu lumina mocnind în sunet de corn,
spune aşa – întoarcerea vânătorului din coline
este de fapt moartea lui – sfârşitul vânătorii e o casă
în care se strâng ceilalţi – şi fetele acestea cu trup subţire
îşi trec, cu pale ale tristeţii, lumina părului lunecând blând
peste umerii lor fragili (atât de uşor de frânt, nu?
doar că bărbaţii suflă acum în mâinile care le-au stat încleştate
pe armele vânătorii) îşi trec făpturile de aur mocnit
prin odăi – şi nu privesc spre blănurile de sub fereastră
unde e întins vânătorul. – sfârşitul vânătorii. câinii au tăcut
şi cornul a fost izbit de copac să nu mai sune vreodată.


şi mult mai târziu,
într-o altă vreme, când vânătoarea cu câini
şi cornuri sunându-şi chemarea în lumina de aur stins
a toamnei este numai un joc de cărţi,
într-o vreme când nu mai sunt cai, decât în tapiseriile vechi,
asculţi deodată amintirea hohotelor întretăiate,
dar arginţii, ale pianului sunând în terţe suitoare, coborâtoare,
chemau la vânătoare – cornul s-a preschimbat în flăcările de argint
ale pianului – şi ce a fost joc de aur pe tapiseria de pe peretele
cabanei de lemn este acum jocul perlelor de sticlă în urechea
aducerii aminte, într-o altă aşezare de lemn,
în care tot te închipui mergând spre fereastră. decât
că în lumina soarelui de dimineaţă de toamnă
nu vezi nici plecarea spre vânătoare, cu cai şi câini tulburaţi
de chemarea unui corn de ei auzit, nici nerăbdarea chipurilor întoarse
către semnalul de pornire – şi deci, mai târziu, de întoarcere
înceată la sfârşitul de vânătoare – şi nici fecioarele aduse cu aur
curat în păr, pe caii domoli, să atragă licornele. – ci doar
sunetele luminoase ale amintirii pianului cântând
despre vânătoarea într-o dimineaţă rece de toamnă.

Alexandru Muşina - Casa de pe colină


Niciodată să nu-ţi faci casă pe o colină.
Mai bine dormi. Din pereţi vor ieşi îngeri înalţi, în robe albe,
Cu aureole din flori de plastic. Se vor dezbrăca:
Sâni mari, de femeie, sex roşu, inflamat, de femeie.
Se vor apropia de patul tău, cu sexul ras la sânge,
Tot mai umflat. Care îţi va şopti:
„E timpul, Domn al Oştirii!” „Care oştire?” „Nebiruita
Oştire-a Credinţei”. Înconjurat
De gurile lor lacome şi umede vei striga:
„Dar eu vreau pace şi linişte, vreau să dorm”. Iar gurile
Lor ştirbe, cu buze roşii şi groase vor râde: „Hâş, hâş!”

Să nu-ţi faci casă pe o colină. Să nu adormi.
Nu. Rămâi cu ochii deschişi, privind în tavan. De sus
Va începe să curgă o pulbere albă care te va-mbrăca-n ghips,
Lăsând doar ochii şi gura afară. Apoi va coborî
O femeie de aur, cu patru mâini, patru picioare şi sexul cu dinţi de oţel.
Se va opri la un metru deasupra ta. Iar sexul ei
Cu voce răguşită îţi va spune: „E timpul, Domn al Durerii!”
„Dar eu nu vreau durere! Vreau bucurie, linişte, pace…”
Din ochii ei de rubin vor ţâşni
Două lacrimi cenuşii, de mercur, care-ţi vor arde retina
Iar râsul ei ţi se va strecura ca o durere-n urechi: „Hâş, hâş!”

Să nu-ţi faci casă pe o colină. Să nu adormi.
Nu privi în sus. Mai bine ascunde-te
Sub birou şi aşteaptă, înfrigurat, acolo. El va veni,
Câinele negru, cu botul roşu de sânge. Va zice: „Scoală-te,
Domn al Sabiei şi al Securii!” „Care sabie, care secure?” „Neînfrântele
Unelte-ale Secerişului de Primăvară.” „Dar eu
Sunt un copil blând, al lumii de asfalt şi carton.” „Scoală-te!
Dincolo de carton e întotdeauna carne şi sânge, sub asfalt
Sunt oase de animale şi oameni, oraşe şi sate în flăcări.”
Apoi cu limba lui aspră te va linge pe faţă: „Hâş, hâş!”

Să nu-ţi faci casă pe o colină. Să nu adormi.
Nu privi în tavan, nu te ascunde sub birou.
Ridică-te, îmbracă-te şi ieşi în grădină. S-a-ntunecat,
Nori negri au acoperit cerul până departe, iar vântul
Trece prin frunze turbat şi cântă: „Hâş, hâş!”


Nicolae Popa - O mie de ani cu faţa la soare


un trăsnet modifică linia vântului.
miresmele,
praful şi pletele
sunt luate şi duse de vânt în altă parte -
unde noi nu vom mai fi.

o piatră masivă
se scufundă în râu,
se rostogoleşte o vreme prin apă,
apoi iese pe celălalt mal să se usuce.

stă acolo o mie de ani cu faţa la soare
şi plictisită
se rostogoleşte înapoi în apă.

din cerul deschis cad tăciuni fumegânzi.
pe urmă cade
o
picătură de ploaie care însă
nu ne purifică.

Nicolae Popa - La capătul podului


Creştea un deal în noapte la capătul podului
şi tu - uşor inflamabil - te-ai aprins de la foaia din mână...

Aveai o cumplită bătaie de cap şi de inimă
în legătură cu versul doi din haiku-ul
la care lucrezi de o viaţă...

Şi pentru că la capătul podului dealul continua
să prospere în noapte
sorbind direct din cer toate desfătările lumii
iar dogoarea de lavă încinsă
îţi aprindea foaia de-a lungul versului doi
a trebuit să cedezi să te lepezi de foaie
zicându-ţi că oricum
prin părţile noastre cu podgorii şi ciocârlii
încă n-a reuşit nimeni
să închege într-o viaţă de om un haiku.

L-ai aruncat de pe pod să se ducă pe apă —
pe unde l-o duce şi l-o învârteji
nici o minte de om sau de altceva nu l-o mai descâlci.

Şi brusc s-a crăpat de ziuă
şi-au văzut ochii tăi şi inima ta a văzut
cum într-adevăr dincolo de pod creştea
dealul acela cu iarbă arzând şi copaci fumegând
iar din pisc se cotileau primele firicele de lavă
însufleţind ideea de a trezi Fujiyama...

Şi-atunci ai strâns tot ce aveai sub frunte
şi sub pleoape şi pumnii i-ai strâns
şi-ai strigat ghemuit:
—Yes, dragii mei! Yes! se poate!

Nicolae Popa - Vom cunoaşte tandreţea


Într-o zi vom cădea dezgropaţi înapoi pe pământ.
veşmintele noastre putrede îşi vor recăpăta
culorile sărbătoreşti. În buzunarul hainei, la piept,
va reînvia batista - albă ca floarea bumbacului -
şi din cutele ei câteva lacrimi
se vor cotili pe obraji în sus, înapoi în orbite,
deschizându-ne ochii.

şi vom vedea. Şi văzând ne vom uita
cu totul şi cu totul altfel la tot ce se vede.
vom răsfăţa cu privirile noastre realitatea,
făcând-o să creadă că într-adevăr există.

tu vei avea părul lung
şi-ţi va ascunde la ceafă nodul spânzurătorii.
eu voi avea părul des
şi-mi va ascunde la tâmplă urma împuşcăturii.

dar să nu îndrăznească nimeni să-ţi mângâie pleata.
şi nici pe mine să nu mă mângâie nimeni pe cap.

numai noi doi vom cunoaşte tandreţea.
vom şti ce înseamnă să treci cu o mână prin păr
fără să o murdăreşti de amintiri şi de sânge.

Nicolae Popa - Degeaba scrii versuri


vom vedea cu ochii noştri dealurile cum urcă
şi urcă la cer. Vom contribui la urcarea lor
cu ce putem, cu ce aveam - cu cenuşa, cu oasele,
cu rămăşiţele noastre. Mai ales rămăşiţele noastre
ajută dealurile să se vadă împlinite,
ajunse cât mai aproape de cer.

vom face dealurile să crească necontenit,
încât să nu mai fim văzuţi de peste deal, unde
se zice că e cu totul şi cu totul altfel decât pe la noi!
să nu ne vadă nimeni de dincolo,
să nu afle nimeni cum e să trăieşti dincoace, pe vale,
unde e umed şi-i rece şi vine broasca
şi-ţi ocăie la cap precum că degeaba scrii versuri,
degeaba scrii versuri dacă încă n-ai trecut dealul,

apoi te ţine o vreme sub laba ei verde
făcându-te să-ţi vezi, vai, maţele, curate şi albe,
şerpuind flămânde în susul râului. Le vezi înnodate
sub luntrea pescarului aşteptând şi ele prada.
şi-ţi vezi într-o poiană stomacul
hăpăind un amestec răruţ de insecte şi raze,
mişcându-se odată cu umbra, tot mai spre
apus de locul crimei, tot mai spre noapte.
ce mai atâta vorbă!? Gura ta trece dealul.

auzi dincolo alte guri urlând îngrozite.

Nicolae Popa - Adăpatul


Vin bolile, vin să se adape cu viul din noi. Vin și vin care cu
botul alb, care cu botul portocaliu, care cu botul verde.
Se apleacă și beau aproape pe săturate
iar la plecare au boturile roșii.

Uneori însă, când se apleacă și reușesc să se adape
pe săturatelea,
la plecare au boturile uscate și vinete -
dovadă că au băut și de dincolo de viul din noi.

Nicolae Popa - Pix


În cele din urmă totul se va sfârşi cu bine:
pixul meu, nenorocitul acesta de Bic,
va urca la cer.

şi toată lumea va spune: „Uite un pix înălţându-se!”
vor mai spune: „Mamă, mamă,
că multe cuvinte a mai chinuit!”
la care o voce-nţeleaptă va riposta: „Mai rău de
cuvintele pe care nu le-a chinuit!
mai rău de cuvintele pe care nici nu le-a scris!”

o groază de foi curate împăturindu-se cu de la sine putere
vor căuta mântuirea în sfârâit de chibrit
înţelegând că pentru ele alfabetul e mort,
iar dicţionarele – putrede.

în vremea asta pixul meu va ajunge
suficient de sus ca să se simtă în ceruri.
îngerii vor zice: „Uite, ne-a aruncat cineva
un os!” „Nu-i os, e un pix!” va riposta o voce
înţeleaptă, cu atât mai înţeleaptă cu cât
va ieşi din gură de înger.

şi – fâl! fâl! se vor lărgi iar cerurile

se vor deschide, se vor tot lărgi ceruri noi
prin care alţi îngeri vor şti cu siguranţă că nu
li s-a aruncat un os,
că doar un pix. Sigur că da – pix! şi fâl-fâl!
tot mai sus,
tot mai spre locul unde pixul
va trebui să afle ce s-a ales din tot ce-a scris.

Nicolae Popa - Moskva


În dimineaţa aceea golită de raze unghia ta
oscila, unghia ta răzăluia
floarea de ger din fereastră, în timp ce eu
treceam pe deasupra norilor  – 
de regulă, trec pe dedesubt  – ,  
întârziam undeva unde orice întârziere se
pedepseşte cu ani grei de punctualitate nemţească.

nu aveam timp să le răspund ceremonios la salut
celor care stau pe-acolo ca pictaţi de Magritt
şi nu se grăbesc nicăieri. Adevărat, nici eu,
pe picioare fiind, nu mi-am scos pălăria
în faţa celui care trecea pe-alături,
deşi era chiar Azazello. –  ’Neaţa!” i-am spus.
doar atât.
şi am luat-o grăbit pe un lung şir de nori
la capătul căruia mă aştepta o luntre.

iar unghia ta oscila, oscila... Răzăluia
floarea de ger din fereastră, nerăbdătoare
să vezi ce-a mai rămas din Moscova la suprafaţa
troienelor.

apoi ai văzut samovare clocotind pântecoase,
consumând apa zăpezii pentru ceai,
iar albul zăpezii – pentru înălbirea micilor doze
de adevăr servite la ceai.

eu eram deja în luntre, ştiam încotro, când şi cum
vom pluti... —  ’Neaţa, băiete! m-a salutat cineva
având grijă să mi se şi închine... Era Azazello
şi luneca în cercuri largi, pe patine,
iar tu spălai deja cu uncrop floarea de ger din fereastră
sperând să mai poţi vedea pe-afară câte ceva,
însă Moscova devenea din ce în ce mai geroasă
iar uncropul pe geam Kremlin se făcea.

Nicolae Popa - Noi murim, voi muriţi. Ei, ele nu mor.


Ei plutesc printre pomi în neagră înnegurare,
ele se scufundă pas cu pas în roua din câmpii.
noi murim, voi muriţi. Ei, ele nu mor.
ei trec prin păduri foşnitoare,
ele - prin ierburi reci şi amare.
noi murim, voi muriţi. Ei, ele nu mor.

ei fluieră de se omoară cu pădurile subsuoară,
ele adună rouă între omoplaţi şi zboară.
noi murim, voi muriţi. Ei, ele nu mor.

ei reprezintă pluralul masculin,
ele – un plural mult mai fin,
ele se mărită,
ei - se însoară,
dar asta e o cu totul şi cu totul altă gramatică,
stimate domnule profesor,
stimată domnişoară profesoară.

Nicolae Popa - Fulguiri prin bronhii


Ne-am făcut un obicei din a ne pierde echilibrul,
mănuşile, rudele, minţile. Ne-am făcut un obicei
din a ne pierde. Ne agăţăm de rădăcinile
rămase dezgolite după furia apei,
ajungem la casa prăvălită jumătate în râpă,
jumătate în verandă.
găsim o bucată de scaun, o bucată de masă.
mâncăm o bucată de pâine. Bate toaca. Bate vântul.
teiul îşi bate în cuie două crengi de sus
apoi îşi bagă poalele în pământ apărându-şi rădăcinile,
aşteptându-le să înflorească.
fulguiri prin bronhii. Adăpători îngheţate.
miri şi mirese sub un soare cu dinţi.
o aşchie îţi pătrunde sub unghie.
mii de aşchii pătrund sub mii de unghii.
mănuşi albe putrezind pe mâini reci,
pe mâini care apucă, apucă, apucă
şi dispar în pământ,
în mireasmă de tei înflorit în adâncuri...

Nicolae Popa - Ultima scrisoare scribului


S-a arătat pe aici un poet trist –
s-au adunat în jurul lui toţi întristaţii
şi luându-şi tristeţile cu ei
l-au urmat spre un tărâm al tristeţii.

A dat pe aici un poet vesel
s-au strâns în jurul lui oameni veseli
şi luând toată veselia cu ei
l-au urmat spre un tărâm al veseliei.

Veni pe aici un al treilea fel de poet.
i-au dat ascultare un al treilea fel de oameni
care l-au şi urmat spre un al treilea tărâm.

În liniştea rămasă apare acum un al patrulea,
deşi, logic,
al patrulea nici n-ar fi trebuit să existe,
dar anume cu gândul la el se va spune
că vezi dumneata la început a fost Poetul.

Şi triştii vor surâde, veselii se vor posomorî,
ceilalţi nici nu vor şti ce e cu ei - toţi vor fi cu el
iar el al tuturor
însă, însă nu va avea un tărâm
spre care să-i ducă.

Nicolae Popa - Mergi şi mergi şi mergi şi mergi...


Mergi şi mergi şi mergi şi mergi şi te simţi
neplăcut de fericit. Îţi dai seama că aceste locuri
pe care le frecventezi cu privirea, cu pasul,
cu rugăciunea sunt locuri de netrecut pentru un biet
trecător ca tine. Îţi dai seama că uşile,
când le deschizi, lărgesc trotuarele,
iar când le închizi, îngustează trotuarele.

mergi şi mergi şi mergi şi mergi şi
le dai bună ziua turiştilor
care odată ajunşi pe aceste meleaguri,
se miră că cineva le dă bună ziua,
zicându-şi că ce altceva să facă cei de pe
aceste meleaguri? le dau bună ziua celor
care trec şi trec pe aici. Însă cei ce trec pe aici
tot trec şi trec şi fac poze,
scanează intemperii amoroase, consumând
impresiile de pe o stradă pe strada următoare,
descântând oalele şi ulcioarele unui oraş
în oalele şi ulcioarele oraşului următor,
urmărind totodată cum revin şi revin
neschimbate-n lungime, dar nici în lăţime,
străzile, trotuarele, zilele, nopţile,
şi cum toată lumea înaintează, înaintează spre
tot ce vine şi vine şi vine şi vine pe bandă rulantă
ducând totul în urmă
fără să aducă nici măcar un vreasc înapoi.

Nicolae Popa - Povestea unei capre bătrâne


Era odată o capră care avea trei ieduțe.Eduzza cea mare
a fost tăiată și pusă la congelat până de Paști,
eduța cea mijlocie a fost tăiată și mâncată pe loc
iar mezina a fost lăsată să dea din coadă, să crească, să se
dezvolte și să o ducă bine mersi până la adânci bătrânețe.
a tot huzurit ea zburdalnică și mlădioasă, s-a tot cățărat
prin copaci, a tot retezat cu dinții tufarii, până cînd
într-o bună zi, deșelată de bărânețe, și-a dat seama că
nu a lăsat în urma ei decât ieduzze și nici un ied cucuiet.

și hai să se răzbune pe țap. L-a căutat pe unde l-a căutat
și l-a găsit într-o poieniță. Era bătrân de tot, chiar mult mai
bătrân decât ea, avea o barbă căzută până-n pământ și
coarne foarte obosite, atât de obosite că arătau plioștite.
s-a uitat ea la el cum s-a uitat, în cunoștință de cauză, apoi a
adunat ceva vreascuri din împrejurimile poieniței și i le-a plasat
bătrânului sub barbă, după care a aprins în liniște bricheta
iar focul s-a și aprins izbucnind în pălălăi vesele...

adevărat, barba țapului era de ceară, și coarnele erau de ceară
și toată dihania aceia de țap bătrân și-mpuțit era de ceară,
astfel încât s-au prăbușit lostopane de ceară topită
peste biata capră în pârjolul general,
pârjol din care, brusc, a apărut un ieduț!

Mircea Cărtărescu - Femeie, femeie, femeie...


- fragment -

...atâta lumină era pusă în fondul de ten de pe umerii obrajilor tăi
atâta spaimă în adânciturile claviculelor tale
atâta modernitate şi nonşalanţă în mersul tău
atât je m'en fichism, atât nenoroc...[...]
cine mai eşti? unde mai există nostalgia ta, neajutorarea ta, egoismul tău?
uşurată de tine viaţa mea s-a repezit în sus
şi mă sufoc
şi nu pot chiar nimic să-nţeleg
ah, femeie, femeie, femeie,
femeie, femeie, femeie, femeie...
acum nu pot decât să aştept telefoanele tale,
să ascult muzică, să mă-ntâlnesc cu prietenii,
să mai citesc, să mai merg la vreun film,
dar mă înfund într-o hinayana de nerespirat
şi nu vreau să te întorci
ci vreau să nu fi plecat niciodată...
drago, atât de drăguţă erai când vroiai să faci mişto, sau când îţi trebuia dragoste
cine îşi descheia singură nasturii de la cămaşa-n carouri?
cine învăţa la pedagogie cu ochelarii pe nas până când i se făcea greaţă?
cine îmi dădea rime să-i fac sonete?
...acum tu pentru mine ţii de fiziologic
acum tu eşti doar o torsiune de degete, o rupere de tendoane
acum tu eşti doar un lac de sânge unde-a fost cineva căsăpit
pe zăpada dumnezeiască din bucureşti,
acum tu eşti doar o fostă colegă de facultate
o fostă dulce colegă de facultate, din facultate, din tinereţe...


*
acum, tu eşti o superstiţie, o hiperrealitate cu zeci de miliarde de feţe.


*****