În dimineaţa aceea golită de raze unghia ta
oscila, unghia ta răzăluia
floarea de ger din fereastră, în timp ce eu
treceam pe deasupra norilor –
de regulă, trec pe dedesubt – ,
întârziam undeva unde orice întârziere se
pedepseşte cu ani grei de punctualitate nemţească.
nu aveam timp să le răspund ceremonios la salut
celor care stau pe-acolo ca pictaţi de Magritt
şi nu se grăbesc nicăieri. Adevărat, nici eu,
pe picioare fiind, nu mi-am scos pălăria
în faţa celui care trecea pe-alături,
deşi era chiar Azazello. – ’Neaţa!” i-am spus.
doar atât.
şi am luat-o grăbit pe un lung şir de nori
la capătul căruia mă aştepta o luntre.
iar unghia ta oscila, oscila... Răzăluia
floarea de ger din fereastră, nerăbdătoare
să vezi ce-a mai rămas din Moscova la suprafaţa
troienelor.
apoi ai văzut samovare clocotind pântecoase,
consumând apa zăpezii pentru ceai,
iar albul zăpezii – pentru înălbirea micilor doze
de adevăr servite la ceai.
eu eram deja în luntre, ştiam încotro, când şi cum
vom pluti... — ’Neaţa, băiete! m-a salutat cineva
având grijă să mi se şi închine... Era Azazello
şi luneca în cercuri largi, pe patine,
iar tu spălai deja cu uncrop floarea de ger din fereastră
sperând să mai poţi vedea pe-afară câte ceva,
însă Moscova devenea din ce în ce mai geroasă
iar uncropul pe geam Kremlin se făcea.
