În cele din urmă totul se va sfârşi cu bine:
pixul meu, nenorocitul acesta de Bic,
va urca la cer.
şi toată lumea va spune: „Uite un pix înălţându-se!”
vor mai spune: „Mamă, mamă,
că multe cuvinte a mai chinuit!”
la care o voce-nţeleaptă va riposta: „Mai rău de
cuvintele pe care nu le-a chinuit!
mai rău de cuvintele pe care nici nu le-a scris!”
o groază de foi curate împăturindu-se cu de la sine putere
vor căuta mântuirea în sfârâit de chibrit
înţelegând că pentru ele alfabetul e mort,
iar dicţionarele – putrede.
în vremea asta pixul meu va ajunge
suficient de sus ca să se simtă în ceruri.
îngerii vor zice: „Uite, ne-a aruncat cineva
un os!” „Nu-i os, e un pix!” va riposta o voce
înţeleaptă, cu atât mai înţeleaptă cu cât
va ieşi din gură de înger.
şi – fâl! fâl! se vor lărgi iar cerurile
se vor deschide, se vor tot lărgi ceruri noi
prin care alţi îngeri vor şti cu siguranţă că nu
li s-a aruncat un os,
că doar un pix. Sigur că da – pix! şi fâl-fâl!
tot mai sus,
tot mai spre locul unde pixul
va trebui să afle ce s-a ales din tot ce-a scris.
