Andrei Ciurunga - Noi nu tăcem
Cu dinţii strănşi de aspra suferinţă
urcăm pe brânci Golgotele, cădem,
ne ridicăm, scrâşnind de neputinţă
şi iar ne prăvălim - dar nu tăcem.
Pe-a ţării noastre darnică moşie
târâm de-un car de ani acelaşi jug.
Cum oare să tăcem, când de sub glie
răcneşte osul dezgropat de plug?
De-a lungul zării noastre de cărbune
paharul plin ne-am învăţat să-l bem,
dar gura ştie bine-o rugăciune
şi-o geme printre dinţi - căci nu tăcem.
Cum să tăcem când fiecare ghindă
căzută din stejarul secular
se-ntoarce din adâncuri, să cuprindă
tot plânsul ţării într-un nou stejar?
Noi nu tăcem, căci urlă de pe roată
în trupul nostru oase ce s-au frânt
şi strigă morţii ce-au tăcut odată
cu gura calda plina de pamant.
De s-ar surpa în ceasul nefiinţei
pe toate-aceste guri câte-un Negoi,
l-am sfărama necruţători cu dinţii
şi-ar da năvală răcnetul din noi.
Urcăm Golgote aspre de credinţă,
venim spre piscuri tari, îngenunchem
şi iar ne scuturăm de neputinţă
cu pumnii strânşi în trup - dar nu tăcem.
