Ovid Densuşianu - Biografie

Ovid Densusianu (1873 - 1934)

Puternică personalitate a culturii noastre şi unul din animatorii cei mai fervenţi ai simbolismului românesc, Ovid Densusianu s-a născut la Făgăraş, în 30 noiembrie 1873, fiul lui Aron Densuşianu, poet clasicizat şi autor de studii literare de ţinută latinistă, antijunimist, autor al unei „Istorii a limbii şi literaturii române” (1894). Studiază la Braşov şi apoi la Iaşi, unde îşi ia licenţa în litere în 1892. Până în 1893, când pleacă în străinătate (Berlin, Paris), este profesor la Botoşani şi Focşani. La Paris, în 1896, obţine diploma şcolii de „Hautes études” cu teza: „La prise de Cordoue et de Seville, Chanson de geste du XII-e siècle”. Devine, totodată, membru al Societăţii de texte vechi franceze.
Întors în ţară, în 1897, este numit profesor suplinitor la catedra de română a Universităţii din Bucureşti. Din 1901 este titularul catedrei de filologie romanică, fondată din iniţiativa sa. Întemeiază Societatea filologică şi Institutul de filologie şi folclor, cu pulicaţiile respective: „Grai şi suflet” şi „Buletinul societăţii de filologie”. Adevărata sa glorie ştiinţifică este asigurată de monumentala „Histoire de la langue roumaine” (Paris, Leroux, 1901-1938, tr. rom., 1961). Importante sunt şi studiile de folclor, printre care binecunoscuta „Viaţa păstorească în poezia noastră populară”, Buc., 1922-1923, şi, mai ales, prima noastră sinteză de istorie literară bazată pe principii estetice, „Literatura română modernă” (3 vol., 1920, 1921, 1933).
Meritele literare şi locul său de seamă în istoria simbolismului românesc sunt legate de întemeierea şi conducerea revistei Viaţa nouă (1905-1925), unde Ovid Densusianu publică poezii simboliste sub pseudonimul Ervin, numeroase articole teoretice, polemici, portrete şi studii de scriiori simbolişti contemporani (Verhaeren, Henri de Régnier, Charles van Lergergue, Remy de Gourmont). Aici face o adevărată şcoală literară simbolistă, întrunită într-un cenaclu mai discret decât cel macedonskian, dar de ţinută, polarizând numeroase forţe. Critic militant şi în publicaţii anexe (Revista celorlalţi, Farul), Ovid Densusianu trece, în Conferenţele „Vieţei Nouă”, seria întâia (1909), la o adevărată propagandă simbolistă, în baza a două manifeste: „Sufletul meu în poezie” şi „Ideal şi îndemnuri”. Un curs universitar despre simbolismul francez (1914-1916), urmat de „Sufletul latin şi literatura nouă” (1922) sunt dovezi în acelaşi sens. Membru al Academiei Române din 1919, cu un discurs de recepţie despre Delavrancea, Ovid Densusianu moare la 8 iunie 1934, în Bucureşti, lăsând un nume plin de prestigiu.

Opere (poezii):
Limanuri albe, Paris, Viaţa nouă, 1912; 
Heroica, Bucureşti, Viaţa nouă, 1918; 
Sub stânca vremei, Bucureşti, Viaţa nouă, 1919; 
Salba clipelor, Bucureşti, Viaţa nouă, 1921; 
Raze peste lespezi, Paris, Bucureşti, Viaţa nouă, 1924; 
În zorile vieţii, Bucureşti, 1925.