Mircea Cărtărescu - Femeie, femeie, femeie...

- fragment -

...atâta lumină era pusă în fondul de ten de pe umerii obrajilor tăi
atâta spaimă în adânciturile claviculelor tale
atâta modernitate şi nonşalanţă în mersul tău
atât je m'en fichism, atât nenoroc...[...]
cine mai eşti? unde mai există nostalgia ta, neajutorarea ta, egoismul tău?
uşurată de tine viaţa mea s-a repezit în sus
şi mă sufoc
şi nu pot chiar nimic să-nţeleg
ah, femeie, femeie, femeie,
femeie, femeie, femeie, femeie...
acum nu pot decât să aştept telefoanele tale,
să ascult muzică, să mă-ntâlnesc cu prietenii,
să mai citesc, să mai merg la vreun film,
dar mă înfund într-o hinayana de nerespirat
şi nu vreau să te întorci
ci vreau să nu fi plecat niciodată...
drago, atât de drăguţă erai când vroiai să faci mişto, sau când îţi trebuia dragoste
cine îşi descheia singură nasturii de la cămaşa-n carouri?
cine învăţa la pedagogie cu ochelarii pe nas până când i se făcea greaţă?
cine îmi dădea rime să-i fac sonete?
...acum tu pentru mine ţii de fiziologic
acum tu eşti doar o torsiune de degete, o rupere de tendoane
acum tu eşti doar un lac de sânge unde-a fost cineva căsăpit
pe zăpada dumnezeiască din bucureşti,
acum tu eşti doar o fostă colegă de facultate
o fostă dulce colegă de facultate, din facultate, din tinereţe...


*
acum, tu eşti o superstiţie, o hiperrealitate cu zeci de miliarde de feţe.


*****