Dorin Tudoran - Străinul

Lui Emil Botta


Trecea pe sub geamul meu
cărând un sac în spinare,
am deschis fereastra să-l văd
şi mi s-a părut, sacul, plin cu ninsoare.

N-am apucat să-1 strig,
s-a întors spre mine fără mirare
şi mi-a spus: „Domnule, vă-nşelaţi;
eu mă ocup cu spuma de mare”.

Răspunsul meu a întârziat
şi omul şi-a aprins, liniştit, o ţigare,
a tras primul fum, a tuşit uşor,
apoi: „Da, cu spuma de mare”.

Nu ştiam ce să zic, era ca şi cum
aşteptându-mă la nişte sărbători
cineva întorsese calendarul pe dos
şi-n casa mea pătrunseseră alte culori.

Vrând, nevrând, întâlnirea se prelungea,
omul fuma lângă sacul său peticit,
întrebările mele se-nnodau în gât
iar el îmi spunea: „Sunteţi, oarecum, răcit?”

„Nu! Nu, domnule; Nu!
vroiam doar să vă întreb, dacă se poate:
Cine sunteţi? De ce treceţi pe-aici?
Şi ce Dumnezeu căraţi în spate?”

Omul şi-a aruncat chiştocul,
l-a strivit cu tocul pantofului,
a ridicat sacul pe umeri
şi mi-a spus: „Fiu al Norocului,

cum ai deschis tu fereastra
tocmai când drumul meu era pe sfârşite?
Cum de nu ţi-ai văzut de-ale tale,
de treburile tale obişnuite?”

„Domnule, încep să cred şi eu
că n-a fost o simplă întâmplare
şi că deschizând fereastra
lucrul acesta nu va rămâne fără urmare.”

„Fireşte, fireşte, Fiu al Norocului,
chipul tău e al unui om care nu minte,
dar, ascultă-mă, lasă-mă să-mi văd
de drum înainte,

nu te gândi că n-ai aflat
nimic despre omul ce-a trecut
pe sub fereastra dumitale” -
apoi, a tăcut.

Nici eu n-am mai zis nimic
numai că privind mai atent,
mi-am dat seama că nu mai eram
în cameră, ci pe aleea de ciment,

care duce spre poarta curţii mele
şi-atunci l-am întrebat pe trecător:
„Este adevărat?”, „Adevărat,
iubite al meu cetitor!”

„Cum Ťiubite al meu cetitorť?
doar suntem doi oameni care
stau de vorbă pe o alee
faţă în faţă, pe câte două picioare!?’

„Fiu al Norocului, de ce nu mă laşi
să-mi văd de drum, iar matale
să-ţi vezi de treburi, omule,
de grădină, de casă, de hangarale?”

„Dar, bine, dumneata intri
în curtea omului, nechemat,
apoi mai şi zici: Ťlasă-mă!ť,
Ťmă ducť, Ťam plecatť?”

„Fiule, Fiu al Norocului,
dar asta ai înţeles abia
când te-ai trezit în curte.
De la geam credeai, nu-i aşa?

că treceam pe sub geamul tău
ducând în spate un sac cu ninsoare;
du-te în casă, închide fereastra -
eu mă ocup cu spuma de mare.”

„Am să plec, nu-i nici o îndoială,
dar nu pricep nimic, şi-ncepe
să-mi fie, parcă, rău, să ameţesc,
să mi se pară că visez. Pricepe

însă că doresc să-mi spui
numai atât: Cine eşti.
Apoi, ne-om vedea fiecare de-ale noastre;
Dumnezeule, cum mă priveşti!”

„Fiu al Norocului, domnul meu, cetăţene!
intră odată în casă, curmă-ţi chinul;
nu ai nimic de aflat, linişteşte-te:
Eu sunt Străinul.”


din volumul Respiraţie artificială (1978)