Andrei Ciurunga - Hibernare

Pe drumul iernii, dezgheţat de paşi,
mă târâi, trist şi obosit, în gloată
şi-mi strâng la piept mantaua de ocnaş
să-mi apăr focul inimii de zloată.

Sub zare trupul s-a făcut covrig
iar în adâncul cărnii vlăguite,
în loc de nervi coboară şerpi de frig,
în loc de oase urcă stalagmite.

Pe cuşmă ninge vânăt şi tăcut,
zăpezi topite mi se scurg pe piele,
bocancii, rupţi în părţi, s-au desfăcut
şi colcăie mocirla prin obiele.

Sudorile pe trup mi s-au lipit,
cămaşa – scoarţă – s-a muiat în spate.
în fiecare muşchi câte-un cuţit
aduce-o veste vieţii-njunghiate.

Trec singur şi trudit şi duc în sân
amarul plâns al unei nopţi polare
pe care zeii lutului păgân
de-un car de ani o tâlhăresc de soare.

Şi ninge sur ca peste-un cimitir
din care morţii au ieşit în gloate
şi-acum se duc pe câte cinci în şir,
cu crucile mormintelor pe spate…


Din antologia “Aceşti mari poeţi mici”,
alcătuită de Mihai Rădulescu