Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Alexandru Vlahuţă - Sonet


Din nou coboară-Te-ntre noi, Isuse
Căci iarăşi turma Ta e rătăcită
Şi iar se-ntinde noaptea cea cumplită
A vechii uri, de Tine-atunci răpuse.

De-abia se mai zăreşte ca prin sită,
A mântuirii stea. Dar cât de sus e!
Se îndepărtează parcă... Cine spuse
Căci stingerea ni-i singura ursită?

O, vino, iubitorule de oameni,
În sufletul bătrânei lumi să sameni
Din nou credinţa cea nemuritoare..

Cunoaşte-L vom? Pleca-vom fruntea oare
Când întinzându-Şi mâinile amândouă
Asupră-ne, va zice: ”Pace vouă!”?

Vasile Militaru - Hristos a Înviat !


Hristos a Înviat! Ce vorbă Sfântă!
Îţi simţi de lacrimi calde ochii uzi
Şi-n suflet parcă serafimii-ţi cântă
De câte ori creştine o auzi.

Hristos a Înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în Adevăr;
În poieniţa-n care zburdă cerbii,
În florile de piersec şi de măr.

În stupii de albină fără greş,
În vântul care suflă mângâios
În ramura-nflorită de cireş
Dar vai, în suflet ţi-anviat Hristos?

Ai cântărit cu mintea ta creştine
Cât bine ai făcut sub cer umblând,
Te simţi măcar acum pornit spre bine
Măcar acum te simţi mai bun, mai blând?

Simţi tu topită-n suflet vechea ură?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ţi-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ţi gură?
Iubirea pentru semeni o simţi jar?

O, dacă-aceste legi de-a pururi sfinte
În aur măcar azi te-au îmbrăcat
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept să cânţi: Hristos a Înviat!

Vasile Militaru - Haina de nuntă


De Mântuitor grăită, pilda nunţii din Scriptură,
Străbătând a lumii veacuri, a trecut din gura-n, gură…
Mai întâii ai Lui apostoli, apoi mii şi mii de clerici
Au rostit-o la răspântii, au citit-o prin Biserici,
Au cântat-o-n, Evanghelii, să primească fiecare,
Tânăr şi bătrân în viaţă, bun şi răul, mic şi mare,
Aurul înţelepciunii ce L-a dat Mântuitorul,
Grăind pilda cu Împăratul care şi-a nuntit feciorul.

Mii şi iarăşi mii de oameni, vieţuind, au stat s-asculte
Pilda lui Isus, în sine cu înţelesurile-i multe;
Însă oamenii-ascultând-o, au făcut ce fac într-una,
Primind razele de soare, razele ce le dă luna,
Binele ce li-l dă apa, - fie mări, fie izvoare,
Sau mireasma-mbătătoare ce le-o dă suava floare,
Căci aceasta: fie apă, fie soare, fie lună,
Fie floare miresmată, - toate vor ceva să spună…
Dar, câţi oameni, privind Cerul cel cu soare, lună, stele,
Şi pământul cu-ale sale, înţeleg ce le spun ele?…

Căci şi-acestea spun o pildă cu-înţeles adânc, de taină,
Şi de-o nuntă unde omul va să aibe-anume haină…
Nunta - o viaţa ce pământul poate da cu-întreaga-i sevă,
Precum nunta era Viaţa ce trăiau Adam şi Eva,
Nuntă însă pentru care, - dezbrăcat de-a vieţii tină,
Omul trebuie să poarte haină albă, de lumină,
Haină care tuturora o dă Cerul ca s-o poarte
Pe pământ până la Nunta cea cu Viaţă făr-de moarte!

Haina-aceasta pentru nuntă, fericiţi au fost purtat
În Eden întâii oameni pân-a nu se fi-ntinat,
Dar ei au pierdut aceasta, îmbrăcându-se-n alt port
Ţesut tot cu măiestrie-n de-ntuneric fir de tort.
Meşterul fiind Satana ţesător de-asemeni strai,
Pierzând cei ce-au vrut să-l poarte, dreptul vieţuirii-n Rai!

Haina nunţii despre care spune pilda lui Isus,
E ţesută din lumina sorilor cei mai de sus,
În război ce ţese raze. Cercuit de-un curcubeu,
Şi la care stă să ţeasă Însăşi Sfântul Dumnezeu!

O asemeni ţesătură nu se strică, nu se rupe,
Şi pe veci împodobeşte un potop de pietre scumpe!
O asemeni haină scumpă a purtat şi Lucifer,
Până l-a-ntinat trufia şi-a fost prăbuşit din Cer.

Ea e haină despre care lui Ioan în gură-i pune
Chiar Isus a Lui cuvinte ce-n ”Apocalipsa”-i spune:
“...Să-mbraci haină de lumină ca să nu se dea pe faţă
Goliciunea de ruşine care-ai îmbrăcat-o în viaţă.
Cel ce biruie păcatul, - din virtuţi făcându-şi salbă,
Va umbla la fel ca Mine îmbrăcat în haină albă!…

“Celor cari în sac se poartă, celor trişti şi apăsaţi,
Să le dărui haină albă şi cunună de-împăraţi;
Să petreacă-n bucurie între îngeri şi-ntre sfinţi,
“Sad”, al Domnului să fie, - neprihanei trebuinţi”,
Să slujească ”Celui Veşnic”, spre a Lui slavă-n veşnicie,
Toţi, de apăsări să uite şi de plâns să nu mai ştie!”

Haină ce-n Eden purtând-o mai ‘nainte cei doi inşi,
Deşi goi, nu ştiu ce e: de ruşine-a fi cuprinşi:

Dar pe care s-o dezbrace prin păcat când au ajuns,
S-au văzut goi şi de-ndată Tatălui I s-au ascuns..
S-au văzut goi de lumină şi îmbrăcaţi deci amândoi,
Spre ruşinea lor de Tatăl, cu-al păcatului noroi!
Nu s-au ruşinat că goi sunt în a trupului lor piele,
Ci: că erau goi de raze, goi de sori şi goi de stele!…

Iată-n ce fel vrea împăratul pilduirii, care-nfruntă
Pe cel ce, venind la nuntă, nu era-n veşmânt de nuntă…
(Că-n vechime, împăraţii, într-al nunţilor avânt,
Îmbrăcau pe toţi chemaţii la ospăţ în alb veşmânt.

Astfel că, la nunta pildei, unul a făcut păcatul
De-a nesocotii veşmântul tuturor dat de-împăratul)…
După cei cuprinşi în pildă şi-n Eden, pe urmă, noi
Şi-n aşa veşmânt să mergem am vrea toţi în acea vreme
Când la nunta-împărătească să nu fie dat afară.
Şi-mbrăcat, ca şi-Împăratul, pe aleile grădinii,
La ospăţ mergând, să fie tot asemenea cu crinii!

Nunta nu este departe…La cerescul Lui război,
Împăratul ţese-ntr-una haine albe pentru noi…
Cei ce şti-vor să se-mbrace pentru Nuntă deci cu ele,
Se vor îmbrăca cu soare, cu luceferi şi cu stele
Vor nunti-n afara vremii; vor bea Vinul Nemuririi;
Se vor veseli cum nimeni n-a mai fost în firea firii,
Rămânând mereu la Nuntă, ce fiind în veşnicie,
Duhul meu în lut, nu poate nici s-o spună, nici s-o scrie!

Vasile Militaru - Am vorbit cu Moş Crăciun


Moş Crăciune, Moş Crăciune, - vrăjitor cu barbă albă,
Ce te-arăţi la toţi copiii în a visurilor salbă, -
Câtă sfântă bucurie mi-aduceai, - la toate leac, -
Când veneai, luptând prin vifor,
mai acum un sfert de veac!

Te-am văzut în vis şi-azinoapte, Moş Crăciune bun şi sfânt:
Se făcea că, - eu, căruntul, - tot copil ca-n vremuri sânt,
Însă, trist ieşind în cale-ţi şi de doruri mari pătruns,
Tu m-ai întrebat, mosnege, de ce-s trist, - şi ţi-am răspuns:

„Moş Crăciune, Moş Crăciune, - vesel nu mai pot să fiu,
Fiindcă azi, - nu ştiu de unde, - ştiu atâtea câte ştiu:
Şi, anume, ştiu, moşnege, că, în tolba ce-ai în spate,
Tu duci daruri la copiii fericiţi de prin palate;

Duci acelor cari în lume sunt în adevăr bogaţi, -
Ce-n căminuri mângâioase au şi mame, au şi tati, -
Însă uiţi mereu orfanii aruncaţi de nenoroc
În coliba fără pâine, în bordeiul fără foc!...

Şi-astfel, sfinte Moş Crăciune, - pe când unii veseli cântă, -
Încărcaţi de-atâtea daruri ce le-aduci în tolba sfântă, -
Alţii, trişti, cu frigu-n oase, lunecând pe-al morţii iaz,
Plâng în umbră şi le-ngheaţă lacrimile pe obraz!...”

Vasile Militaru - A venit aseară mama


A venit aseară mama, din sătucu-i de departe,
Ca să-şi vadă pe feciorul, astăzi domn cu multă carte.
A bătut sfios la uşă, grabnic i-am ieşit în prag,
Mi s-a umezit privirea, de iubire şi de drag.

Sărutîndu-i mâna dreaptă, ea m-a strâns la piept sfioasă,
Şi întrebând-o câte toate, a intrat apoi în casă.
Înlăuntrul casei mele, câtă brumă am adunat,
Dă prilej ca biata mama, să se creadă-ntr-un palat.

Nu-ndrăzneşte nici să între, cu opincile-n picioare,
Şi cu multă grijă calcă, doar alături de covoare.
Eu o-ndemn să nu ia seama, şi să calce drept în lege,
Că doar e la fisu-n casă, nu e-n casa vre-unui rege.

Şi abia o fac să şadă, pe-un divan cu scoarţă nouă,
Mi-era dor de tine maică, ţi-am adus vreo zece ouă.
Niţel unt i-a colea-n traistă, nişte nuci, vreo două sute,
Şi cu ochii plini de lacrimi, prinse iar să mă sărute.

Poate mor că sunt bătrână, şi-aprins dorul să mă-ndrume,
Să mai văd odată maică, ce mi-e azi mai drag pe lume.
Caierul mi-e pe sfârşite, mâine poate-şi curmă firul
Şi-ntre patru blăni de scânduri, să mă cheme cimitirul.

Jale mi-i de voi măicuţă, şi visez chiar şi deşteaptă
Cum pe-o margine de groapă, bietul taică-tu m-aşteaptă
Tu cu dorul mamei în urmă, să te-aduni cu fraţi-acasă
Şi să-mparţi agoniseala, de pe urma ei rămasă.

Iară tu ca mai cu stare, decât fraţii tăi pe lume
Să iei casa-n care ţie, ţi-a fost dat să vii pe lume
Când şi când în miez de vară, sau de Paşti să vadă satul
Cum îmi vine ca-n toţi anii, la căsuţa mea băiatul

Şi-având tihnă şi-odihnă, la venire sau plecare
S-aprinzi şi la groapa maichii, cât-un pai de lumânare.
A tăcut apoi bătrâna, şi-a plâns mult cu lacrimi grele,
Ce curgându-i lin în poale, se-ntâlneau cu ale mele.

Sandu Tudor - Vorba din vis


Aţipesc, la ceasul de hodină,
florile şi fiarele'mpreună.
Linul suflu fără de lumina
prin tulpini şi trupuri se îngână.

Somnul lor uşor se 'nfrigurează,
tresărit se ţese'n picotire.
Între gene şi pe frunze teama trează
joacă insomnarea lor subţire.

Singură făptura omenească,
fiindcă e cuvântătoare gură,
chiar din adormirea ei trupească
face tâlc de mare ghicitură.

Bate visu'n inimă de om
ca o apă de pe lumea ceealaltă.
Din adânc oglinzile de somn
se ridică spre vedenie înaltă.

Vezi lăuntric par'că în afară
faţa lumii cea nebănuită,
bucuria cea de-a-două-oară
peste noapte ochilor ivită.

Cresc minuni şi nu te mai uimeşti.
crezi că sunt acele ce n'au fost,
şi pornit de-avânt vrei să grăieşti
un cuvânt sonor cu-anume rost.

Gura însă-ţi stă de rece piatră,
din trup stins se sbate proorocul;
dar, lumina'n cenuşeată'n vatră.
cugetul zbucnin'naripa focul.

Şi-ţi rosteşti tu vorba, fără sunet,
fără de ajutorinţă gurii.
În ecou lăuntric ca de tunet
trec prin tine semnele scripturii.

Sandu Tudor - Am Auzit Cântecul Păsării Unice


Dimineaţă, la ceasul rugăciunii,
când pe ramuri stă încă proaspătă roua,
am auzit lângă mine cântecul păsării unice.
Iată! se înalţă aşa de minunat, aşa de limpede,
şi răsună în atâta ecou încât pare că lumea,
marea şi larga Lume, toată îl ascultă,
firea toată îl aude şi îi răspunde,
îl aude şi-l însoţeşte până sus de tot,
la Dumnezeu.

Privesc, pe mlădiţa unei ramuri,
într-o picătură limpede de rouă
şi ascult cântecul de lumina al păsării.

În liniştea lungă a clipei acesteia atât de înalte,
fără voie îmi închipui bucuria cerească;
fără de voie o descopăr acum,
în pacea stării de rugăciune la care mă aflu
şi care mă stăpâneşte deplin.

O descopăr nu ca o oprire şi înecare în simţire,
nu ca o pierdere a uitării de sine în extaz,
ci ca o ascuţime de înţeles trăit, limpede şi curat,
ca o necurmată şi nemărginită suire, tot mai
apropiată,
tot mai crescută – la inima cea tainică şi sfântă
a Domnului.


(ultima poezie a lui Sandu Tudor) 

Veronica Micle - Pe-al meu gând ...


Pe-al meu gând să fiu în stare
Eu cu lanţuri l-aş lega,
Şi de voie, de nevoie,
Poate s-ar astâmpăra.

Căci el fără de-a mea ştire
Pururea este pribeag,
Iar de-l cat văd că la tine
A zburat iară cu drag.

Şi ce simt atuncia nu ştiu,
Însă eu gândului meu
De-aş putea aripi i-aş pune
Să-l ajut în zborul său.

Veronica Micle - De-ai şti...


De-ai şti, iubite, cât de mult
Mi-i dor ca glasul tău s-ascult,
Ai veni pe-aripi de vânt
Şi mi-ai spune un cuvânt.

Vorba fie rea sau bună,
Am vorbi-o împreună,
M-ai vedea, eu te-aş privi,
Vorbele s-ar înmulţi.

Tu mi-ai spune una mie,
Eu ţi-aş spune multe ţie
Făr-de rost şi chibzuire,
Însă toate de iubire.

Vino dar pe-aripi de vânt,
Vin de-mi spune un cuvânt,
Că mi-i dor atât de mult
Glasul tău să-l mai ascult.


Colaj de luna Iulie (2014) - Realizator Adrian Grauenfels