Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Mihai Beniuc - Ma rog...


Mă rog la floarea de cireş,
Mă rog la frunza de măceş,
Mă rog la spicul grâului:
Dă-i omului tot ce-i frumos.
Dă-i gânguritul cel duios
Al porumbeilor pe ram,
Dă-i boare de parfum prin geam;
Dă-i dorul de-a umbla prin munţi,
Cu zori şi cu zăpezi pe frunţi,
Cu flori pe cărărui, pe stânci,
Cu vulturi peste râpi adânci;
Dă-i pâinea albă lângă vin
Şi peste casă cer senin
Şi frate bun şi bun vecin
Şi somnul noaptea fără chin;
Dă-i chipul din izvor curat
În care şi-a astâmpărat
Şi setea şi obrazul cald
În drumul lui către înalt.
Mă rog la toate câte sunt
Să fie bine pe pământ.
Pace, Lumină, Iubire.

George Topârceanu - La Paşti


Astăzi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie,
Necăjite si mânjite,
Zece ouă înroşite.

Un ou alb, abia ouat,
Cu mirare le-a-ntrebat:
- Ce vă este, frătioare,
- Ce vă doare?
Nu vă ninge, nu vă plouă,
Staţi gătite-n haină nouă,
Parcă, Dumnezeu mă ierte,
N-aţi fi ouă...
- Suntem fierte!
Zise-un ou rotund şi fraise
Lângă pasca cu orez.
Şi schimbându-şi brusc alura,
Toate-au început cu gura:
- Pân'la urmă tot nu scap!
- Ne găteşte de paradă.
- Ne ciocneşte cap în cap
Şi ne zvârle coaja-n stradă...
- Ce ruşine!
- Ce dezastru!
- Preferam să fiu omletă!
- Eu, de m-ar fi dat la cloşcă,
Aş fi scos un pui albastru...
- Şi eu unul violet...
- Eu, mai bine-ar fi să tac:
Aşa galben sunt, că-mi vine
Să-mi închipui că pe mine
M-a ouat un cozonac!...


George Coşbuc - Colindătorii


Cad fulgii mari, încet zburând
Şi-n casă arde focul,
Iar noi pe lângă mama stând,
De mult uitarăm jocul.
Demult şi patul ne-aşteptă,
Dar cine să se culce?

Rugată, mama repeta
Cu glasul rar şi dulce
Cum sta pe paie-n frig Hristos
În ieslea cea săracă,
Şi boul cum sufla milos,
Căldură ca să-I facă,
Drăguţ un miel cum I-au adus
Păstorii de la stână
Şi îngeri albi cântau pe sus,
Cu flori de măr în mână.

Şi-auzi! Răsar cântări acum,
Frânturi dintr-o colindă,
Şi vin mereu, s-opresc în drum,
Se-aud acum în tindă -
Noi stăm cu ochii pironiţi
Şi fără de suflare:
Sunt îngerii din cer veniţi,
Cu Leroi, Domnul mare!

Ei cântă-nălţător şi rar
Cântări de biruinţă,
Apoi se întorc şi plâng amar
De-a Iudei necredinţă,
De spini, de-ostaşi, şi c-a murit…
Dar s-a deschis mormântul
Şi El acum e-n cer suit
Şi judecă pământul.

Şi până nu tăceau la prag,
Noi nu vorbeam niciunul -
Sărac ne-a fost, dar cald şi drag
În casă-ne Crăciunul.
Şi în târziu ne biruia
Pe vatra caldă somnul,
Şi-n vis vedeam tot flori de măr
Şi-n faşă, mic, pe Domnul.



Ion Minulescu - A XI-a poruncă


Ascultă, priveşte şi taci!...
Ascultă, să-nveţi să vorbeşti,
Priveşte, să-nveţi să clădeşti,
Şi taci, să-nţelegi ce să faci...
Ascultă, priveşte şi taci!

Când simţi că păcatul te paşte
Şi glasul sirenei te fură,
Tu pune-ţi lacăt la gură
Şi-mploră doar Sfintele moaşte -
Când simţi că păcatul te paşte!

Când simţi că duşmanul te-nvinge,
Smulgându-ţi din suflet credinţa,
Aşteaptă-ţi tăcut biruinţa
Şi candela minţii nu-ţi stinge -
Când simţi că duşmanul te-nvinge!

Când braţele-ncep să te doară,
De teamă să nu-mbătrâneşti,
Rămâi tot cel care eşti -
Aceeaşi piatră de moară -
Când braţele încep să te doară!...

Iar când, cu ochii spre cer,
Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,
Ascultă, priveşte şi taci!...
Din braţe fă-ţi aripi de fier
Şi zboară cu ele spre cer!...


Ana Blandiana - Psalm


Tu care ai învăţat urşii să doarmă
O iarnă întreagă
De ce nu mă-nveţi ce e somnul?
Nu ţi-l cer de tot.
Tu ştii,
Sunt prea modestă
Pentru moarte.
Dar cine, navigând
Pe ochii mei deschişi,
Nu ţi-ar cerşi
Un vânt de nefiinţă?

Ana Blandiana - Sufletul


Sufletul e ceva în noi
Care nu poate exista în afară.
De câte ori nu mi s-a întâmplat
Să descopăr
Suflete goale în iarbă trăgând să moară.
Le luam cu grijă în palmă,
Dar niciodată
Nu găseam destul de repede pe cineva
Să le primească în sine,
Simţeam căuşul palmei gol
Şi-un abur, neatins de frunze, trecea
Bănuitor prin trupul meu.
Sufletul se-adăposteşte în noi
De Dumnezeu?

Nichifor Crainic - Laudă


Tu, cel ce te ascunzi în eterna-ţi amiază
Şi lumea o spânzuri în haos de-o rază,
Metanie ţie, Părinte.
Izvod nevăzut al văzutelor linii,
Mă scalzi şi pe mine în unda luminii
Un mugur de carne fierbinte.

Sunt duh învălit în nălucă de humă,
Sunt om odrăslit dintr-un tată şi-o mumă,
Dar sunt nerăspunsa-ntrebare.
Ce glas destoinic să-mi spună-ncotro e
Oceanul de somn ce icnind fără voie
M-a-mpins şi pe mine-n mişcare?

Nici maica nu ştie ce tainică normă
Îmi dete din carnea-i vremelnică formă,
Neant înflorit în minune.
Căci toate izvoadele umbrelor noastre
Roiesc mai presus de arhangheli şi astre
Din veşnica ta-nţelepciune.

În ceruri, Părinte, sunt abur în aburi
Şi-asemeni cu apa ce-ngheaţă pe jgheaburi
Prind coajă de carne din spaţiu.
Tu cugeţi, se naşte; voieşti şi durează;
Respiri şi-nfloreşte; iubeşti şi vibrează
De-adâncul luminii nesaţiu.

De tine mi-e foame, de tine mi-e sete,
Fac dară de umbră acestei planete
Cu spumă de soare pe creştet
Şi-n saltul credinţei gustând veşnicia,
Din pulberea lumii îmi strig bucuria
Că sunt întru Cel care este!

Puzderii de stele ascunse-n amiază,
Făpturile-n tine de-a pururi durează
Şi-n spaţiu vremelnic colindă.
A fi, bucurie eternă şi sfântă!
O vrajă a toată lumina răsfrântă
De-a gloriei tale oglindă

Nichifor Crainic - Vecernie


Pe-aici, în sus, e schitul la capăt de colnic.
L-a zugrăvit pe vremuri Ilarion cel drept
Cu sfinţi între ştergare de galben borangic
Şi sfinte-mpodobite cu icusari pe piept.

Auzi, un clopot mişcă văzduhul peste munţi
Şi se bolteşte-n sunet cât cerul de mărgean
De dincolo de lume te-ndeamnă să renunţi
O taină fără de moarte la veacul pământean.

Vom asculta din strană vecernia-n sobor
Când intră-n schit odată cu pasul serii lent
În murmure ca zvonul albinelor în zbor
Năluci călătorite din Vechiul Testament.

Tudor Arghezi - Oseminte pierdute


Iubirea noastră a murit aici.
Tu frunză cazi, tu creanga te ridici.

Atât amar de ani e de atunci!
Glicină tu, florile-ţi arunci.

A mai venit de-atuncea să vă asculte,
Voi plopi adânci, cu voci şi şoapte multe?

Voi aţi rămas întorşi tot spre apus,
Voi creşteţi toţi de-a pururea în sus.

N-o mai zăriţi, din vârfuri, nicăieri?
Ştiţi voi ce vorbă este vorba "ieri"?

La poartă, umbr-aceluiaşi stejar,
Mă rog, intrând de domnul grădinar.

Fântâna curge, ca şi-atunci, mereu,
Tu curgi, fântână, pe trecutul meu.

Şi toate sunt precum le-am cunoscut,
Rămase-aşa, ca dintr-un început.

I-am spus că vreau să caut un mormânt,
Pe care l-am săpat, de mult, cântând.

Şi mi-a răspuns că nu e în grădina lui.
E-adevărat. Nu este mormântul nimănui.

Tudor Arghezi - De Paşti


La toate lucarnele şi balcoanele
Au scos din cer îngerii icoanele
Şi-au aprins pe scări
Candele şi lumânări.

Oraşele de sus, în sărbătoare,
Au întins velinţe şi covoare,
Şi ard în potire
Mireasmă subţire.

Şi din toate ferestrele odată,
Mii şi sute de mii,
Heruvimii fac cu mâna bucălată
La somnoroşii copii.


Radu Gyr - Voi n-aţi fost cu noi în celule


Voi n-aţi fost cu noi în celule
să ştiţi ce e viaţa de bezne,
sub ghiare de fiară, cu guri nesătule,
voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle,
strivit de cătuşe la glezne.

Voi n-aţi plâns în palme, fierbinte,
străpunşi de cuţitul trădării.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-aţi dus povara durerilor sfinte
spre slavă şi binele ţării.

În cântec cu noi laolaltă
trecând printre umbre pereţii,
voi n-aţi cunoscut frumuseţea înaltă
cum dorul irumpe, cum inima saltă
gonind după harpele vieţii.

Ce-i munca de braţe plăpânde,
ce-i jugul, ce-i rânjet de monstru,
cum scârţie osul când frigul pătrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveţi de unde
să spuneţi aproapelui vostru.

Voi nu ştiţi în crunta-nchisoare
cum minte speranţa şi visul,
când uşile grele se-nchid în zăvoare,
şi-n teama de groaznica lui încleştare
pe sine se vinde învinsul.

Aţi stat la ospeţe-ncărcate
gonind după fast şi orgoliu,
nici milă de noi şi nici dor, nici dreptate,
nici candel-aprinsă şi nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.

Aşa sunteţi toţi cei ce credeţi
că pumnul e singura faimă.
Făţarnici la cuget, pe-alături ne treceţi,
când noi cu obrajii ca pământul de vineţi,
gustăm din osândă şi spaimă.

Când porţile sparge-se-or toate
şi morţii vor prinde să urle,
când lanţuri şi ziduri cădea-vor sfărmate,
voi nu ştiţi ce-nseamnă-nvierea din moarte,
căci n-aţi fost cu noi în celule.

Radu Gyr - Ştiu că sunt lut


Ştiu că sunt lut, dar nu ştiu cine
mi-a pus în piept albine stranii,
să-mi scoata mir din mărăcine,
din bălării, împărtăşanii.

Minunea mea se-ntâmplă vie
din mofturi mici şi biete fleacuri...
Un colţ de-al meu e-o-mpărăţie,
o zi de-a mea răsfrânge veacuri.

De nu strâng mările in braţe,
prin câte-o baltă tot dereticş
şi gheara mea tot stă să-nhaţe
din orice taină câte-un petic.
Şi dacă-ncălecat pe-o rază
ea nu mă urcă-n cer, incalte
de-o şchioapă-n aer tot cutează
peste coteţe să mă salte.

Radu Gyr - Metanie


Doamne, fă din suferinţă,
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrima velinţă
Ca într-un pat adânc şi cald.

Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se şi vin.
Din înfrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş alpin.

Din veninul pus în cană
Fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană
o cădelniţă spre cer;

Şi din fiece dezastru
şi crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
şi fă zâmbet înţelept.

Alexandru Vlahuţă - Sonet


Din nou coboară-Te-ntre noi, Isuse
Căci iarăşi turma Ta e rătăcită
Şi iar se-ntinde noaptea cea cumplită
A vechii uri, de Tine-atunci răpuse.

De-abia se mai zăreşte ca prin sită,
A mântuirii stea. Dar cât de sus e!
Se îndepărtează parcă... Cine spuse
Căci stingerea ni-i singura ursită?

O, vino, iubitorule de oameni,
În sufletul bătrânei lumi să sameni
Din nou credinţa cea nemuritoare..

Cunoaşte-L vom? Pleca-vom fruntea oare
Când întinzându-Şi mâinile amândouă
Asupră-ne, va zice: ”Pace vouă!”?

Vasile Militaru - Hristos a Înviat !


Hristos a Înviat! Ce vorbă Sfântă!
Îţi simţi de lacrimi calde ochii uzi
Şi-n suflet parcă serafimii-ţi cântă
De câte ori creştine o auzi.

Hristos a Înviat în firul ierbii,
A înviat Hristos în Adevăr;
În poieniţa-n care zburdă cerbii,
În florile de piersec şi de măr.

În stupii de albină fără greş,
În vântul care suflă mângâios
În ramura-nflorită de cireş
Dar vai, în suflet ţi-anviat Hristos?

Ai cântărit cu mintea ta creştine
Cât bine ai făcut sub cer umblând,
Te simţi măcar acum pornit spre bine
Măcar acum te simţi mai bun, mai blând?

Simţi tu topită-n suflet vechea ură?
Mai vrei pieirea celui plin de Har?
Ţi-ai pus zăvor pe bârfitoarea-ţi gură?
Iubirea pentru semeni o simţi jar?

O, dacă-aceste legi de-a pururi sfinte
În aur măcar azi te-au îmbrăcat
Cu serafimii-n suflet imn fierbinte
Ai drept să cânţi: Hristos a Înviat!

Vasile Militaru - Haina de nuntă


De Mântuitor grăită, pilda nunţii din Scriptură,
Străbătând a lumii veacuri, a trecut din gura-n, gură…
Mai întâii ai Lui apostoli, apoi mii şi mii de clerici
Au rostit-o la răspântii, au citit-o prin Biserici,
Au cântat-o-n, Evanghelii, să primească fiecare,
Tânăr şi bătrân în viaţă, bun şi răul, mic şi mare,
Aurul înţelepciunii ce L-a dat Mântuitorul,
Grăind pilda cu Împăratul care şi-a nuntit feciorul.

Mii şi iarăşi mii de oameni, vieţuind, au stat s-asculte
Pilda lui Isus, în sine cu înţelesurile-i multe;
Însă oamenii-ascultând-o, au făcut ce fac într-una,
Primind razele de soare, razele ce le dă luna,
Binele ce li-l dă apa, - fie mări, fie izvoare,
Sau mireasma-mbătătoare ce le-o dă suava floare,
Căci aceasta: fie apă, fie soare, fie lună,
Fie floare miresmată, - toate vor ceva să spună…
Dar, câţi oameni, privind Cerul cel cu soare, lună, stele,
Şi pământul cu-ale sale, înţeleg ce le spun ele?…

Căci şi-acestea spun o pildă cu-înţeles adânc, de taină,
Şi de-o nuntă unde omul va să aibe-anume haină…
Nunta - o viaţa ce pământul poate da cu-întreaga-i sevă,
Precum nunta era Viaţa ce trăiau Adam şi Eva,
Nuntă însă pentru care, - dezbrăcat de-a vieţii tină,
Omul trebuie să poarte haină albă, de lumină,
Haină care tuturora o dă Cerul ca s-o poarte
Pe pământ până la Nunta cea cu Viaţă făr-de moarte!

Haina-aceasta pentru nuntă, fericiţi au fost purtat
În Eden întâii oameni pân-a nu se fi-ntinat,
Dar ei au pierdut aceasta, îmbrăcându-se-n alt port
Ţesut tot cu măiestrie-n de-ntuneric fir de tort.
Meşterul fiind Satana ţesător de-asemeni strai,
Pierzând cei ce-au vrut să-l poarte, dreptul vieţuirii-n Rai!

Haina nunţii despre care spune pilda lui Isus,
E ţesută din lumina sorilor cei mai de sus,
În război ce ţese raze. Cercuit de-un curcubeu,
Şi la care stă să ţeasă Însăşi Sfântul Dumnezeu!

O asemeni ţesătură nu se strică, nu se rupe,
Şi pe veci împodobeşte un potop de pietre scumpe!
O asemeni haină scumpă a purtat şi Lucifer,
Până l-a-ntinat trufia şi-a fost prăbuşit din Cer.

Ea e haină despre care lui Ioan în gură-i pune
Chiar Isus a Lui cuvinte ce-n ”Apocalipsa”-i spune:
“...Să-mbraci haină de lumină ca să nu se dea pe faţă
Goliciunea de ruşine care-ai îmbrăcat-o în viaţă.
Cel ce biruie păcatul, - din virtuţi făcându-şi salbă,
Va umbla la fel ca Mine îmbrăcat în haină albă!…

“Celor cari în sac se poartă, celor trişti şi apăsaţi,
Să le dărui haină albă şi cunună de-împăraţi;
Să petreacă-n bucurie între îngeri şi-ntre sfinţi,
“Sad”, al Domnului să fie, - neprihanei trebuinţi”,
Să slujească ”Celui Veşnic”, spre a Lui slavă-n veşnicie,
Toţi, de apăsări să uite şi de plâns să nu mai ştie!”

Haină ce-n Eden purtând-o mai ‘nainte cei doi inşi,
Deşi goi, nu ştiu ce e: de ruşine-a fi cuprinşi:

Dar pe care s-o dezbrace prin păcat când au ajuns,
S-au văzut goi şi de-ndată Tatălui I s-au ascuns..
S-au văzut goi de lumină şi îmbrăcaţi deci amândoi,
Spre ruşinea lor de Tatăl, cu-al păcatului noroi!
Nu s-au ruşinat că goi sunt în a trupului lor piele,
Ci: că erau goi de raze, goi de sori şi goi de stele!…

Iată-n ce fel vrea împăratul pilduirii, care-nfruntă
Pe cel ce, venind la nuntă, nu era-n veşmânt de nuntă…
(Că-n vechime, împăraţii, într-al nunţilor avânt,
Îmbrăcau pe toţi chemaţii la ospăţ în alb veşmânt.

Astfel că, la nunta pildei, unul a făcut păcatul
De-a nesocotii veşmântul tuturor dat de-împăratul)…
După cei cuprinşi în pildă şi-n Eden, pe urmă, noi
Şi-n aşa veşmânt să mergem am vrea toţi în acea vreme
Când la nunta-împărătească să nu fie dat afară.
Şi-mbrăcat, ca şi-Împăratul, pe aleile grădinii,
La ospăţ mergând, să fie tot asemenea cu crinii!

Nunta nu este departe…La cerescul Lui război,
Împăratul ţese-ntr-una haine albe pentru noi…
Cei ce şti-vor să se-mbrace pentru Nuntă deci cu ele,
Se vor îmbrăca cu soare, cu luceferi şi cu stele
Vor nunti-n afara vremii; vor bea Vinul Nemuririi;
Se vor veseli cum nimeni n-a mai fost în firea firii,
Rămânând mereu la Nuntă, ce fiind în veşnicie,
Duhul meu în lut, nu poate nici s-o spună, nici s-o scrie!

Vasile Militaru - Am vorbit cu Moş Crăciun


Moş Crăciune, Moş Crăciune, - vrăjitor cu barbă albă,
Ce te-arăţi la toţi copiii în a visurilor salbă, -
Câtă sfântă bucurie mi-aduceai, - la toate leac, -
Când veneai, luptând prin vifor,
mai acum un sfert de veac!

Te-am văzut în vis şi-azinoapte, Moş Crăciune bun şi sfânt:
Se făcea că, - eu, căruntul, - tot copil ca-n vremuri sânt,
Însă, trist ieşind în cale-ţi şi de doruri mari pătruns,
Tu m-ai întrebat, mosnege, de ce-s trist, - şi ţi-am răspuns:

„Moş Crăciune, Moş Crăciune, - vesel nu mai pot să fiu,
Fiindcă azi, - nu ştiu de unde, - ştiu atâtea câte ştiu:
Şi, anume, ştiu, moşnege, că, în tolba ce-ai în spate,
Tu duci daruri la copiii fericiţi de prin palate;

Duci acelor cari în lume sunt în adevăr bogaţi, -
Ce-n căminuri mângâioase au şi mame, au şi tati, -
Însă uiţi mereu orfanii aruncaţi de nenoroc
În coliba fără pâine, în bordeiul fără foc!...

Şi-astfel, sfinte Moş Crăciune, - pe când unii veseli cântă, -
Încărcaţi de-atâtea daruri ce le-aduci în tolba sfântă, -
Alţii, trişti, cu frigu-n oase, lunecând pe-al morţii iaz,
Plâng în umbră şi le-ngheaţă lacrimile pe obraz!...”

Vasile Militaru - A venit aseară mama


A venit aseară mama, din sătucu-i de departe,
Ca să-şi vadă pe feciorul, astăzi domn cu multă carte.
A bătut sfios la uşă, grabnic i-am ieşit în prag,
Mi s-a umezit privirea, de iubire şi de drag.

Sărutîndu-i mâna dreaptă, ea m-a strâns la piept sfioasă,
Şi întrebând-o câte toate, a intrat apoi în casă.
Înlăuntrul casei mele, câtă brumă am adunat,
Dă prilej ca biata mama, să se creadă-ntr-un palat.

Nu-ndrăzneşte nici să între, cu opincile-n picioare,
Şi cu multă grijă calcă, doar alături de covoare.
Eu o-ndemn să nu ia seama, şi să calce drept în lege,
Că doar e la fisu-n casă, nu e-n casa vre-unui rege.

Şi abia o fac să şadă, pe-un divan cu scoarţă nouă,
Mi-era dor de tine maică, ţi-am adus vreo zece ouă.
Niţel unt i-a colea-n traistă, nişte nuci, vreo două sute,
Şi cu ochii plini de lacrimi, prinse iar să mă sărute.

Poate mor că sunt bătrână, şi-aprins dorul să mă-ndrume,
Să mai văd odată maică, ce mi-e azi mai drag pe lume.
Caierul mi-e pe sfârşite, mâine poate-şi curmă firul
Şi-ntre patru blăni de scânduri, să mă cheme cimitirul.

Jale mi-i de voi măicuţă, şi visez chiar şi deşteaptă
Cum pe-o margine de groapă, bietul taică-tu m-aşteaptă
Tu cu dorul mamei în urmă, să te-aduni cu fraţi-acasă
Şi să-mparţi agoniseala, de pe urma ei rămasă.

Iară tu ca mai cu stare, decât fraţii tăi pe lume
Să iei casa-n care ţie, ţi-a fost dat să vii pe lume
Când şi când în miez de vară, sau de Paşti să vadă satul
Cum îmi vine ca-n toţi anii, la căsuţa mea băiatul

Şi-având tihnă şi-odihnă, la venire sau plecare
S-aprinzi şi la groapa maichii, cât-un pai de lumânare.
A tăcut apoi bătrâna, şi-a plâns mult cu lacrimi grele,
Ce curgându-i lin în poale, se-ntâlneau cu ale mele.

Sandu Tudor - Vorba din vis


Aţipesc, la ceasul de hodină,
florile şi fiarele'mpreună.
Linul suflu fără de lumina
prin tulpini şi trupuri se îngână.

Somnul lor uşor se 'nfrigurează,
tresărit se ţese'n picotire.
Între gene şi pe frunze teama trează
joacă insomnarea lor subţire.

Singură făptura omenească,
fiindcă e cuvântătoare gură,
chiar din adormirea ei trupească
face tâlc de mare ghicitură.

Bate visu'n inimă de om
ca o apă de pe lumea ceealaltă.
Din adânc oglinzile de somn
se ridică spre vedenie înaltă.

Vezi lăuntric par'că în afară
faţa lumii cea nebănuită,
bucuria cea de-a-două-oară
peste noapte ochilor ivită.

Cresc minuni şi nu te mai uimeşti.
crezi că sunt acele ce n'au fost,
şi pornit de-avânt vrei să grăieşti
un cuvânt sonor cu-anume rost.

Gura însă-ţi stă de rece piatră,
din trup stins se sbate proorocul;
dar, lumina'n cenuşeată'n vatră.
cugetul zbucnin'naripa focul.

Şi-ţi rosteşti tu vorba, fără sunet,
fără de ajutorinţă gurii.
În ecou lăuntric ca de tunet
trec prin tine semnele scripturii.

Sandu Tudor - Am Auzit Cântecul Păsării Unice


Dimineaţă, la ceasul rugăciunii,
când pe ramuri stă încă proaspătă roua,
am auzit lângă mine cântecul păsării unice.
Iată! se înalţă aşa de minunat, aşa de limpede,
şi răsună în atâta ecou încât pare că lumea,
marea şi larga Lume, toată îl ascultă,
firea toată îl aude şi îi răspunde,
îl aude şi-l însoţeşte până sus de tot,
la Dumnezeu.

Privesc, pe mlădiţa unei ramuri,
într-o picătură limpede de rouă
şi ascult cântecul de lumina al păsării.

În liniştea lungă a clipei acesteia atât de înalte,
fără voie îmi închipui bucuria cerească;
fără de voie o descopăr acum,
în pacea stării de rugăciune la care mă aflu
şi care mă stăpâneşte deplin.

O descopăr nu ca o oprire şi înecare în simţire,
nu ca o pierdere a uitării de sine în extaz,
ci ca o ascuţime de înţeles trăit, limpede şi curat,
ca o necurmată şi nemărginită suire, tot mai
apropiată,
tot mai crescută – la inima cea tainică şi sfântă
a Domnului.


(ultima poezie a lui Sandu Tudor) 

Veronica Micle - Pe-al meu gând ...


Pe-al meu gând să fiu în stare
Eu cu lanţuri l-aş lega,
Şi de voie, de nevoie,
Poate s-ar astâmpăra.

Căci el fără de-a mea ştire
Pururea este pribeag,
Iar de-l cat văd că la tine
A zburat iară cu drag.

Şi ce simt atuncia nu ştiu,
Însă eu gândului meu
De-aş putea aripi i-aş pune
Să-l ajut în zborul său.

Veronica Micle - De-ai şti...


De-ai şti, iubite, cât de mult
Mi-i dor ca glasul tău s-ascult,
Ai veni pe-aripi de vânt
Şi mi-ai spune un cuvânt.

Vorba fie rea sau bună,
Am vorbi-o împreună,
M-ai vedea, eu te-aş privi,
Vorbele s-ar înmulţi.

Tu mi-ai spune una mie,
Eu ţi-aş spune multe ţie
Făr-de rost şi chibzuire,
Însă toate de iubire.

Vino dar pe-aripi de vânt,
Vin de-mi spune un cuvânt,
Că mi-i dor atât de mult
Glasul tău să-l mai ascult.


Colaj de luna Iulie (2014) - Realizator Adrian Grauenfels