Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Radu Gyr - Dă-mi chipul tău

  
Dă-mi chipul tău, granit senin,
dă-mi duhul tău, senină iarbă,
în ne'mpacatul meu destin
nici un tumult să nu mai fiarbă!

Să nu mai spumege în piept,
sub îndoieli ori sub blesteme,
nici câte-n pofta mea le-aştept,
nici câte spaima mea le teme.

Vreau taina neştiinţei reci
şi-a nepăsării voastre, unde,
cu negrul zbor de lilieci,
nici o-ndoială nu pătrunde.

Granit, dă-mi neclintirea din
dumnezeiască-ţi împietrire,
pentru-o lumină fără chin
şi-o moarte fără răstignire!

Vreau, iarbă,-nţelepciunea ta
de-a nu-ţi aduce-n veci aminte,
vreau harul tău de-a înfrunta
făr-a privi nimic 'nainte.

Să cresc în timp şi infinit
din duhul tău, senină iarbă,
din duhul tău, senin granit,
în fericirea voastră oarbă.
  

Ion Pribeagu - Regrete eterne

  
Înalt şi deşirat ca o momâie,
La căpătâiul meu, un popă laic
Citeşte grav, pe nas, un vers ebraic
Prin mirosul de naft şi de tămâie.

Sicriul e-mbrăcat în stil arhaic
Şi-n colţ, Mimi, cu chip ca de lămâie
Dorind în amintire să-mi rămâie,
Depune un mănunchi de flori, prozaic.

Privind, apoi, zabranicul umil,
În liniştea odăii sepulcrale,
M-a plâns cu lacrimi mari de crocodil …

Şi-ngenunchind, şopti cu multă jale :
- “Păcat de el, c-a fost băiat gentil,
Dar nici odată nu dădea parale !”

(“Strofe ştrengare “, 1930)

Nichita Stănescu - Să nu pui mâna pe înger...

 
Să nu pui mâna pe înger
te sfătuiesc prieteneşte
el nu e de jumulit pentru perini
el se sfieşte
el n-are aripi aşa cum crezi tu că el are
aripile lui sunt numai la verb,
de-aceea el zboară superb,
prin creierul cel mic, prin creierul cel mare.
El tocmai ca privirea
atâta doar că pentru dânsul
suntem cu toţii de sticlă.
Vede tot ce se petrece dinapoia noastră
la o adică
creanga lui nu este creangă de alun
aerul lui nu este aer de vultur.
Cum e el niciodată n-am să pot să v-o spun
căci de frig şi de căldură, mă scutur.

Nichita Stănescu - Facerea

 
Eram atât de trist şi atât de fericit
încât strângându-te în braţe
tot timpul îmi părea
că are cătuşi de aer.
El a trecut pe lângă mine şi mi-a zis:
- Ce-mi dai ca să le tai?
- Nu-ţi dau nimic, i-am zis
nu vreau să mi se taie
cătuşele de aer.
El a plecat
cu ochii scoşi de sub sprânceană a mirare
eu am rămas acolo
în încătuşare.
Ce ţară, Doamne, pentru un copil!

Nichita Stănescu - Spargere

  
Înlăuntrul meu coajă de var de ou,
stăteam pe întuneric
până când cineva a spart
coaja aceea
şi am văzut că sunt gălbenuş într-un albuş
şi este cu mult mai albă
decât cerul albastru.

Nichita Stănescu - Confesiune

  
Vă spun, n-aş mai putea să zic nicicând
vreo minciună,
dacă mi-ar fi furate, luate şi jefuite
toate amintirile.
De n-aş ţine minte, în minţi, vă zic
n-aş mai putea să spun nici o minciună.
- Tu eşti tu? aş întreba
- Eu sunt eu, mi s-ar răspunde.
Dar n-am noroc
nimeni nu vrea să-mi fure amintirile
sau măcar să mi le jefuiască.
Eu aş putea să nu mai spun nici o minciună.
- Tu eşti tu? vă întreb
- Da, eu sunt eu! să mi se răspundă.
Ninge şi e frig.
Albul nu te spală de negru,
frigul îţi îngheaţă sângele.
Oho, eu aş putea să nu spun niciodată
pentru prima dată, nici o minciună.

Nichita Stănescu - Îmbogăţirea prin necunoaştere

 
Când nu eram, bogat eram
acum viaţa tu mi-ai sărăcit-o cu o moarte
ce-mi pasă mie dacă mai vindeam sau cumpăram
la Maraton pe perşi pe fiecare-n parte.
Necunoscând nimic mă confruntam cu totul
acuma doar o zâmbră sângerie
mi-ai dat-o Doamne să-ţi fiu merlină
să-ţi ling cu limba stelele şi botul
de ochi nu mai am nevoie
Nemaifiind voi reveni
în starea cea de dinainte de-a mă naşte cu-anevoie
pe lumea lătrătoare cu zăpadă gri.
Ridică-mi, Doamne, tu, povara de-a-ţi fi martor
al nefiinţei tale
şi lasă-mă de mă laşi tu altor
câmpii neştiinţei, moale
mai moare-mă de poţi să mă mai mori
căci ai înfipt în mine tot cuvântul
de am şi piele, cruce şi sudori
şi miros ce mi-l zboară-n aer vântul
subt vulturii vii când viu vuiau.

Nichita Stănescu - Somnolenţi


Nu se va mai vindeca în veci
genunchiul acesta julit al lunii
împiedicat cu raze reci
de mine
Nici stelele acestea şi julite
nu se vor vindeca în veci
căzute dintre infinite
pe ale mele raze reci
Vor sta cu toate-n alergare
deasupra ochilor ce dorm
când răsuceam la întâmplare
tot ce visam zicând că-i somn
genunchiul acesta julit al lunii
împiedicat cu raze reci de mine, de mine


Nichita Stănescu - Subit

 
A fost o răsucire
la-nceput
iar la sfârşit, o stare.
Eu nu-nţeleg nimic.
Neînţelesul meu, el înţelege.

Ion Barbu - Panteism

  
Vom merge spre fierbintea, frenetica viaţă,
Spre sînul ei puternic, cioplit în dur bazalt,
Uitat să fie visul şi zborul lui înalt,
Uitată plăsmuirea cu aripe de ceaţă!

Vom coborî spre calda, impudica Cybela,
Pe care flori de fildeş ori umed putregai
Îşi înfrăţesc de-a valma teluricul lor trai,
şi-i vom cuprinde coapsa fecundă, de femelă.

Smulgîndu-ne din cercul puterilor latente,
Vieţii universale, adînci, ne vom reda;
Iar nervii noştri, hidră cu mii de guri, vor bea
Interioara-i mare de flacări violente.

şi peste tot, în trupuri, în roci fierbinţi – orgie
De ritmuri vii, de lavă, de freamăt infinit,
Cutremurînd vertebre de silex ori granit,
Va hohoti, imensă, Vitala Histerie…
  

Marin Sorescu - Până la un punct

 
Până la un punct
Somnul e regenerare,
Dacă-l depăşeşti -
E putrezire.

Dă-mi înapoi crinul,
Pe care-l ţineam în mână
şi care, în bezna cea mai adâncă,
Se deschidea,
Omorându-mi cu parfumul lui tare
Moartea, cea temătoare de esenţe.
Moartea omorându-mi-o de tot,
Crinul,
Pe care-l ţineam falnic în mână.

Dă-mi-l înapoi!
Visul meu se-ntinde după el
Ca o a treia mână.
  

Mateiu Ion Caragiale - Singurătatea

 
E-aşa de greu amurgul cu zarea-nsângerată,
Că-n parc sub teii-n floare ce gem înnăbuşit
Se-ncheagă unde groase de miere-mbălsămată,
Şi-atât de-apăsătoare tăcerea-mpurpurată
Că simt cum plânge-n mine ceva nedesluşit.

Melancolia face în pieptu-mi să tresalte
Neînţelese doruri, în vreme ce-aţipind
Fiinţa mea de astăzi, în locu-i răsar alte
Vechi suflete apuse, mult mândre, mult înalte,
Zguduitoare patimi cu foc mărturisind.

Umbroasa-le poveste măreaţă se-mpleteşte
La murmurul ei sumbru plutind în depărtări,
Nostalgică gândirea în voie-mi pribegeşte
Şi nesfârşit de tristă, se pierde, se topeşte
Într-un noian albastru de mistice visări...

Din crudele cătuşe, ce încă mă mai leagă,
De omeneasca fire treptat mă dezrobesc,
Înseninată mintea-mi începe să-nţeleagă,
Cu-amar dezgust, a vieţii zădărnicie-ntreagă
Şi, liberă, străină de tot ce-i pământesc,

Se-nvoaltă, se-ntraripă, spre slăvi semeţ se-avântă
Cutezătoare, gravă, mai sus, mereu mai sus,
În prada-nfrigurării ce aprig mă frământă
Renasc cel de-altădată, acel ce nu-l încântă
Decât singurătatea, dar singur, totuşi, nu-s.

Căci dacă, dus pe gânduri, m-asez lângă fântână
Privind cum apa doarme pe netedul nisip,
Cu tâmplele în palme şi-adăst în umbră până
Când lin şi molcom ziua cu noaptea se îngână
În fluida oglindă, alături de-al meu chip,

În străveziu zăbranic aievea se iveşte
O tainică-arătare... Adâncele-i priviri
Ce se resfrâng prin lacrimi spre mine-şi aţinteşte
Iar glasu-i ca-ntr-o rugă, tremurător, şopteşte.
De mult cunosc ispita acestei năluciri...

Întotdeauna dânsa mă mustră cu blândeţe:
- De ce-mpotriva firii hain te răzvrăteşti;
Tot ce-i frumos în suflet de ce laşi să îngheţe
Jertfind trufiei sterpe senina tinereţe?
Ia seama că ea trece şi n-o mai regăseşti.

A-ţi înfrâna încearcă sălbatica pornire,
Cât mai e timp, te-ntoarce din drum, nu şovăi!
Scăparea e-n credinţă, nădejde şi iubire,
Prin ele doar s-atinge fugara fericire,
Urmează-le deci legea şi nu te vei căi...

- Taci, îi răspund, mai scumpă îmi e a mea durere,
Prin ea spre-nţelepciune eu cugetu-mi ridic,
Ce-mi pasă dacă sufer, când sufer în tăcere,
Când nu cârtesc, nu blestem şi nu cer mângâiere,
Când nu mă-ncred în nimeni şi nu cred în nimic!

Iubirea e robie; trădarea - umilinţă;
Nădejdea? ce-mi rămâne a mai nădăjdui?
Precum în nepăsare trăiesc fără credinţă
Voi şti deopotrivă să mor fără căinţă,
Chiar clipa ce-a din urmă o voi dispreţui.

Cât mai curând ea vie, aducă-mi alinarea
De veci şi voi primi-o netulburat şi mut -
Spre a putea respinge şi-atunci înduioşarea
Goni-voi amintirea şi voi chema uitarea
Să-mi legene sfârşitul, al liniştii-nceput.

Că margini nu cunoaşte păgâna-mi semeţie,
Afară de trufie nimic n-avut-am sfânt,
Mi-am răzbunat printr-însa întreaga seminţie,
Şi sub călăuzirea-i păşesc cu bărbăţie
Pe-atât de aspra cale a negrului mormânt...

Cu amăgiri deşarte şi seci seninătatea
De tinzi să mi-o mai turburi, de-acum e în zadar...
Piei dar şi-n pacea nopţii îmi lasă voluptatea
De-a fi cu totul singur, redă-mi singurătatea...
Târziu uşoara şoaptă, încet se stinge, iar.

Din ce în ce mai ştearsă, ciudata arătare
Pe nesimţite piere din undele-argintii,
Când spelb şi searbăd cerul iar sângeră la zare
Şi, deşteptând frunzişul, a dimineţii boare
Îmi spulberă-ncântarea grădinilor pustii.
 

Mircea Cărtărescu - La o artistă


prieteno, dormi liniştită cu capul pe perna mea
iar eu voi sta să mă uit la tine
ne-am jucat mult timp unul cu altul
sticla de vodcă e la jumătate iar noaptea e-n toi
ţigări mai ai doar vreo două
ce a fost cu tine haios şi ce a fost sexual
şi discuţiile deştepte şi filmele de la biblioteca franceză
sunt ca un anotimp încheiat
tu vei avea alţi iubiţi
eu voi scrie alte poezele
dormi liniştită pe perna mea
prieteno
mă-ntreb dacă pieptul tău băieţesc
ca al mulatrei lui Baudelaire
se va mai suci vreodată spre mine
mă-ntreb cum te vei purta mâine la gară
ştii tu ce e lumea?
n-ai să ştii niciodată, nici eu n-am să ştiu
o să târâm valiza pe roţile pe caldăramul peronului
şi dupa asta vom coresponda pân'la vară
arăţi aşa de aiurea fără ochelari
e lună plină, ţii minte că am văzut-o prin geamul lui 21
am prins zile mişto şi am făcut multă dragoste
dar totul e ca un anotimp încheiat
tu vei mai uimi şi pe alţii cu clasa ta
eu voi mai scrie alte poezele
 

Mircea Dinescu - Naşterea unei definiţii

  
Să vinzi piei de cloşcă la gura Labirintului
întocmai lui Borges
numit în derâdere inspector al pieţii de păsări din Buenos Aires
şi să te iei în serios
de parcă-ai fi dereticat coteţe cu vulturi
de parcă-ai fi făcut ordine în colonia de pelicani.
Trebuie întreţinută o anumită confuzie
că legătura dintre hoţul de buzunare şi canguri,
altfel bietului reporter i se apleacă de-atâta realitate
iar criticul literar acuză în sfirsit marea
că-i prea manieristă...
Astfel îndrăznesc eu să numesc viaţa:
acea caznă fertilă a obiectelor
de-a deveni altceva decit sint
 

Nichita Stănescu - Cântec

  
Sufletul pietrei este greutatea ei
sufletul pietrei este lumina ei
greu sub sprânceană stă ochiul
greu în suflet doarme cuvântul
Nu ştiu spre unde cădem, noi nu ştim
nimic nu e jos, totul este sus
Însuşi fusese bătut în pălmi
cu piroane de fier înroşite de sânge
Bărbatul Isus
Să sfâşiem această cămaşă a secundei
şi să o împărţim între noi
O, voi soldaţi latini
voi animale ale undei
ce creşteţi iarbă verde din noroi
mă bate gândul lung cu palme albe
peste obrazul care nu-l mai am
Din dinţi numai atâta mai rânjeau
zăpezile fulgoase de mai an.

Ion Barbu - Umanizare


Castelul tău de ghiaţă l-am cunoscut gindire:
Sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit
De noi răsfringeri dornic, dar nicio oglindire,
în stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.

Am părăsit în urmă grandoarea ta polară
şi-am mers, şi-am mers spre caldul pamint de miazăzi,
şi sub un pilc de arbori stufoşi, în fapt de seară,
Cărărea mea, surprinsă de umbră, se opri.

Sub acel pilc de arbori sălbateci, în amurg,
mi-ai apărut - sub chipuri necunoscute mie,
Cum nu erai acolo, în frigurosul burg,
Tu, muzică a formei în zbor, Euritmie!

Sub înfloriţii arbori, sub ochiul meu uimit,
Te-ai resorbit în sunet, în linie, culoare,
Te-ai revărsat în lucruri, cum în eternul mit
Se revărsa divinul în luturi pieritoare.

O, cum întregul suflet, al meu, ar fi voit
Cu cercul undei tale prelungi să se dilate,
Să spintece văzduhul şi - larg şi înmiit -
Să simtă că vibreaza în lumi nenumărate...

şi-n acel fapt de seară, uitindu-mă spre Nord,
în ceasul cind penumbra la orizont descreşte
Iar seara intirzie un somnolent acord,
Mi s-a părut că domul de ghiaţă se topeşte.

Zaharia Stancu - N-am să vă spun


N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc.
Când bate vântul peste deltă, trestiile
Lin se leagănă, vii se leagănă, vii foşnesc.

N-am să vă spun pe cine aştept, dar aştept.
Inima n-are aripi, dar deseori zboară.
Toate cântecele lumii, toate, s-o ştiţi,
încap intr-un flaut, intr-o vioară.

Cerul n-are margini, stelele au,
Miez şi margini de foc are şi soarele.
Vântul de seara mi-a spus c-o să moară
Dac-o să-i rupeţi în drum picioarele.

Ce să fac, dudule? încotro s-o apuc?
Mă strigă din patru părţi zările.
Munţii cu păduri cu tot mor sufocaţi
şi-n curând o să moară sufocate şi mările.

N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit,
N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc,
Crângurile sunt pline de flori şi de iarbă
Şi de arbori plăpânzi care cresc.


Marin Sorescu - Am legat...


Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
Şi le-am spus să mă găsească.

Şi copacii m-au găsit imediat
Cu un hohot de frunze.

Am legat păsările la ochi
Cu-o basma de nori
Şi le-am spus să mă găsească.

Şi păsările m-au găsit
Cu un cântec.

Am legat tristeţea la ochi
Cu un zâmbet,
Şi tristeţea m-a găsit a doua zi
Într-o iubire.

Am legat soarele la ochi
Cu nopţile mele
Şi i-am spus să mă găsească.

Eşti acolo, a zis soarele,
După timpul acela,
Nu te mai ascunde.

Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
Şi toate sentimentele
Pe care am încercat să le leg
La ochi.

Marin Sorescu - Adam


Cu toate că se afla în rai,
Adam se plimba pe alei preocupat şi trist
Pentru că nu ştia ce-i mai lipseşte.

Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva
Dintr-o coastă a lui Adam.
Şi primului om atât de mult i-a plăcut această minune,
Încât chiar în clipa aceea
Şi-a pipăit coasta imediat următoare,
Simţindu-şi degetele frumos fulgerate
De nişte sâni tari şi coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O nouă Evă răsărise în faţa lui.
Tocmai îşi scosese oglinjoara
Şi se ruja pe buze.
"Asta e viaţa !" a oftat Adam
Şi-a mai creat încă una.
Şi tot aşa, de câte ori Eva oficială
Se întoarce cu spatele,
Sau pleca la piaţă după aur, smirnă şi tămâie,
Adam scotea la lumină o nouă cadână
Din haremul lui intercostal.

Dumnezeu a observat
Această creaţie deşănţată a lui Adam.
L-a chemat la el, l-a sictirit dumnezeieşte,
Şi l-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.

Marin Sorescu - Am zărit lumină...


Am zărit lumină pe pământ,
Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi.

Sănătoşi ? Voinici ?
Cum o mai duceţi cu fericirea ?

Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări.

Dar îmi place aici.
E cald, e frumos,
Şi atâta lumină încât
Creşte iarba.

Iar fata aceea, iată,
Se uită la mine cu sufletul...
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.

O cafea neagră voi servi, totuşi.
Din mâna ta.
Îmi place că tu ştii s-o faci
Amară.