(fragment)
10. Aşadar, pe vremea când alergam jignit şi dezgustat de-a lungul coridorului, am plutit o noapte întreagă şi pesemne că am mormăit prea tare pentru că, a doua zi, întâmpinându-mă la chiuvetă, după ce mi-a reamintit cât este ea de curată şi a remarcat bandajul care îmi acoperea pumnul drept, doamna Gerda a spus:
"Ţi-a fost hău azi-noapte?"
"Nu. De ce?"
"Fiindcă te-am auzit vohbind singuh, mi s-a păhut că aiurezi."
"Nu aiuram, doamnă Gerda, cred că vorbeam în somn."
"Nu se poate", a spus doamna Gerda, "nu dohmeai, te-ai lovit de peheţi, am auzit eu."
"Se poate, doamnă Gerda, să mă fi lovit de pereţi, în somn; vă rog să nu mă spuneţi la nimeni pentru că mai sunt, pe deasupra, şi somnambul, mai am şi insomnii…"
"Eu ştiu să păsthez un sec-het", m-a asigurat doamna Gerda, "şi eu am insomnii, deşi nu sunt somnambulă, dah dacă mai păţeşti ca azi-noapte, bate-mi în pehete, ieşim pe cohidoh, stăm de vohbă…"
"Dumneavoastră sunteţi extraordinar de bună, doamnă Gerda, trebuie să recunosc, dar eu mă tem că n-am avea ce vorbi, noaptea, noi amândoi, pe coridor şi nici în altă parte pentru că, ştiţi, când sunt într-o stare ca azi-noapte nu folosesc cuvintele în discuţii, mă mulţumesc cu literele, pentru un cuvânt în limba română pe care ambii o posedăm la perfecţiune îmi vine, nu ştiu de ce, să folosesc numai o literă din acel cuvânt, tradusă şi ea într-o limbă străină…"
"Nu cumva ai febhă?", m-a întrebat doamna Gerda.
"S-ar putea să am, doamnă Gerda, de ce să n-am ? Dar ce vă spun eu e purul adevăr, câteodată mă aflu într-o stare din care vreau să comunic ceva şi atunci pac ! vin cuvintele, iar starea aceea, dacă mă las furat de ele, se duce dracului şi dumneavoastră abia atunci vă place fiindcă începeţi să recunoaşteţi în cuvintele mele ceva bine ştiut pe când mie, încă de la naştere, mi-a intrat în cap că am de comunicat lucruri uitate, de undeva unde sensibilitatea mea ar putea întâlni marea sensibilitate generală pierdută pe drum, vă rog să mă scuzaţi că folosesc cuvântul sensibilitate, îmi vine să plâng de necaz fiindcă e vorba de cu totul altceva dar vedeţi cum sunt şi n-am încotro, aşa mai puteţi şi dumneavoastră aprecia, cât de cât, sau măcar puteţi presimţi, ştiu că sunteţi cultă, mi-aţi dovedit-o făcându-mi confidenţa că citiţi homane, dar nu de literatură e vorba şi nici de cuvinte, puţin mă interesează şi literatura şi cuvintele, de aceea n-aş folosi cuvântul sensibilitate şi nici vreo altă tâmpenie pentru că acum îmi vine în minte un cuvânt în limba kurdă sau în altă limbă, dracu ştie de unde îmi vine dar îmi vine, iar altădată îmi vine numai o literă din el sau numai iniţiala lui (uite, de pildă litera U: atunci când e gotică ea prescurtează, purifică şi exprimă pentru mine, scuzaţi, Necunoscutul, cred că se leagă de Unbekannt sau de Unknown, vedeţi legătura ? vedeţi de unde sare, afurisitul ?), iar pentru dumneavoastră care, deşi nu mi-aţi mărturisit-o încă, simt eu că sunteţi foarte muzicală, e ca atunci când vă duceţi la Operă şi, în loc s-o luaţi la goană înainte de a începe uvertura, staţi emoţionată pe scaun şi abia aşteptaţi să vină aria aceea pe care o ştiţi pe dinafară (a-a-di-i-o del pa-ssa-a-to !) şi când vine aria o fredonaţi ultrasatisfăcută că o ştiţi, pe când eu vă cer scuze pentru polologhia asta idioată şi vă admir pentru răbdarea cu care m-aţi ascultat, amin."
Zenobia îmi devansa gesturile şi intenţiile; nu ştiu dacă punctul ei de vedere coincidea cu al meu, deşi s-ar putea spune că nu trăiam individual; dar punctul nostru de vedere, totdeauna coincident, era altceva decât coincidenţă.
Aveam impresia că până şi tăcerile ei îmi vorbeau despre ceva pe care îl ştiam de mult, ceva imposibil de formulat în cuvinte, simţit de obicei ca o împăcare, ca o ştiinţă totală şi liniştită.
Ea mă ferea de explicaţii; ştiam amândoi că nu e nevoie să reformulăm ci să trăim conform lumii aceleia presimţite devenind, astfel, disponibili pentru ea; când izbuteam, conflictul haotic al unor elemente şi idei se topea de la sine, aparenta dezordine căpăta coerenţă; aceasta cerea însă destul chin şi suferinţă: ca să le pot suporta, suprafaţa mea de contact pe atunci încă fragilă mă obliga adeseori să recurg la poezie; atunci incoerenţa şi echivocul intrau în joc doar ca aparenţe ale posibilului pe când, dimpotrivă, înţelegerea formulată mi se părea pe jumătate pierdută.
Zenobia mă ajuta să restabilesc pas cu pas o natură în parte uitată, în parte presimţită, dar care mă îndreptăţea să mă îndoiesc de realitatea percepţiilor mele; această natură constituia pentru ea câmpul firesc al existenţei.
În norul care ne trăia trecuse timpul teoriei, era o vreme a dovezilor şi a mărturiilor; acolo, solicitările, mai ales cele privind starea şi mişcarea lumii, se dezlegau ca să se lege altfel, iar noile lor legături făceau loc altora, infinit îmbogăţite, deveneau altceva, rămânând într-un fel aceleaşi.
Ştiam că obsesia unui sens ascuns al lucrurilor, ca orice obsesie, se datora în cea mai mare parte indisponibilităţii şi că starea obsesivă, ca şi explicarea sensului, nu poate duce decât la o nouă miopie, la o nouă eroare sistematizată. Zenobia cunoştea mânia şi frustrarea pe care mi le pricinuiau sistemele.
Poate vorbesc prea rar şi prea puţin despre Zenobia. Dar am să spun că în zilele acelea ea continua să ţeasă în jurul meu o aură ocrotitoare, pe când eu, împotmolit în mâlurile trecerilor, începusem să nu-i mai aud şoaptele şi să nu-i mai văd toate gesturile care, cu siguranţă, m-ar fi scos la mal.
Învăluit în orgolioasa axiomă a iubirii noastre, o simţeam atât de legată, de incorporată mie încât aproape că n-o mai vedeam, cum nu-ţi vezi propria retină. Astfel, fanatica, adânca noastră uniune, se topea într-o singurătate dublă al cărei unic ecou îl ascundeam în mine ca pe un talisman.
Uneori, puneam sub semnul îndoielii însăşi existenţa ei exemplară: seară de seară ea se întorcea acasă tăcută şi ostenită. Se îndârjea într-o activitate pe care eu o socoteam măruntă si inacceptabilă. Dacă la început muncile ei silnice, într-un sordid atelier de decoraţiuni unde tăia şi lipea pe cârpe şi cartoane litere şi flori, mi se păreau menite să acopere o viaţă prea strălucitoare, acum vedeam în ele un fel de resemnare.
Cum năzuiam, ca totdeauna, mai mult spre un posibil fără limite decât spre ideal, aveam senzaţia umilitoare că toată cazna ei n-ar fi decât o demonstraţie a jalnicului adevăr că totul trebuie plătit.
Fireşte, n-ar fi fost prea greu să facem gestul simplu care ne-ar fi putut rezolva măcar modestele cerinţe zilnice, fără să ne abată prea mult de la linia vieţii. Dar evitam orice părea să fie în afara iubirii noastre.
De câte ori mă necăjeam văzând-o frântă de oboseală, ea îmi spunea:
„N-ai grijă, ce faci tu e infinit mai greu. Când n-am să mai pot am să-ţi spun..."
În seara aceea, poate pentru că mă văzuse necăjit, Zenobia şi-a amintit de jocurile noastre şi mi-a cerut hârtie şi creion. I le-am dat, împreună cu bucata de carton care îmi ţinea loc de masă când voiam să scriu. Apoi am stins lumina din cameră şi de pe coridor şi m-am ghemuit între sofa şi perete, ca să n-o turbur.
Întinsă pe cearceaf, în întuneric, Zenobia a început să deseneze.
După un timp (am notat, ca de obicei, durata jocului: primul desen — 1/2 oră, al doilea, ceva mai mult), mi-am dat seama că ea adormise. Atunci am ridicat binişor de pe pieptul ei, ca să n-o trezesc, creionul, am aprins becul şi am citit mai întâi titlul primului desen, caligrafiat cu deosebită aplicaţie, deşi Zenobia nu folosise mâinile şi ochii pentru asta: Zenobia în viaţa mea.
Şi fără titlu mi-aş fi recunoscut trăsăturile, pentru că timpul cât dura un astfel de joc însemna pentru mine intrarea într-o stare de seninătate indescriptibilă în care simţeam fiecare liniuţă, fiecare literă, fiecare cifră cu sensul lor de dincolo de noi şi pentru că după aceea, cu o luciditate care mă uimea de fiecare dată prin firescul ei, izbuteam să înţeleg cele mai criptice semne. Iată descrierea directă şi simplă a desenului:
În centru se afla conturul feţei mele, fără urechi, ca o mască stranie şi diafană. Ochii, mai mici şi mai depărtaţi decât îi am, priveau parcă spre înăuntru. Linia bărbiei părea o mângâiere a creionului. Gura, mult accentuată, domina toate cele trei elemente ale feţei. (Ţineam între dinţi vechea mea pipă „en corne".) Sprâncenele subliniau şi ele un spaţiu esenţial deasupra căruia fruntea şi părul mi se contopeau în rotocoale de fum.
Lipită de obrazul meu, acolo unde ar fi trebuit să-mi fie urechea stângă, se afla Zenobia. Părea un cercel uriaş sau o lampă-infuzor întinsă până unde mi se termina bărbia. Era înfăţişată ca un cerc cu 13 cili dintre care 3 dubli, toţi pe partea stângă. Al treilea, al patrulea şi al şaptelea cil porneau de sub mediana superioară.
În interiorul primului cerc se desena un al doilea, format din numeroase gene care împrejmuiau ochiul lăuntric. Primul cerc (cel exterior), accentuat pe alocuri cu câte două sau chiar trei linii, se sprijinea pe două picioruşe cu spaţiul dintre ele umbrit, încrustate într-un aparent suport oval înclinat şi el spre stânga. În dreapta ovalului, o linie între Zenobia şi mine, înclinată tot spre stânga, îmi atingea partea de jos a bărbiei. În sus, Zenobia nu trecea de pomeţii obrajilor mei, bine accentuaţi; în jos, cu picioruşe cu tot, abia îmi ajungea la limita bărbiei.
În dreapta desenului, un con de umbră subţire şi ascuţit, cu vârful în sus, marca vidul.
Senzaţia de straniu şi de diafan se degaja mai ales din ansamblu, zămislit parcă din transparenţe şi palori...
Al doilea desen, intitulat „Starea Lumii", n-am să-l descriu. Am să vă spun doar că începea, jos, cu mulţimea infirmilor care viermuiau în marea cutie a maladiei conştientului, şi se termina în vârful piramidei, sub stea, acolo unde nu se mai află nimeni...
Lângă mine, Zenobia îşi ducea viaţa pe punctul cel mai direct al aparenţei comune. O fragilitate vădită îi estompa mirifica tărie până într-atât încât eu însumi, din care făcea parte, îi uitam uneori realitatea aşa cum, orbit de lumina amiezei, uiţi soarele sau nu-l priveşti ca să nu-ţi ardă ochii.
Existenţa ei zilnică, retrasă şi ştearsă, trecea neobservată. Atentă la cele mai uşoare vibraţii din afară, ea le răspundea numai cu fibrele miracolului nevăzut care mai doarme încă în fiecare dintre noi.
Într-o lume a semnelor ea descifra, în toate, semne, în faţa lor se înclina tăcută, cu adânc respect. Inexplicabilul părea să aibă pentru ea neaşteptate limpezimi, iar viaţa ei, neînsemnată şi banală pentru ceilalţi, constituia un ritual neîntrerupt.
Ca apa râului, care îşi schimbă, după maluri, forma şi adâncimea dar niciodată cursul dinspre izvor spre fluviu, mereu îngrijorată de stavilele presimţite, Zenobia le abătea din cale sau le ocolea, domol, fără să-şi dedubleze cu nimic fiinţa.
Fireşte, în privinţa ei n-am să insist prea mult. Periculosul joc al evocării îşi are limitele şi logicile lui, cărora mi se pare necesar să le atenuez ferocea forţă de atracţie, gata oricând să te înghită ca un stomac flămând...
