(fragment)
Mi-am continuat drumul pe sub arborii înalţi, de-a lungul bulevardului pustiu. Rarii trecători se opreau miraţi să privească omul gol care sfida răcoarea aspră a nopţii, câteva femei mi-au spus nişte cuvinte de care am roşit şi mă gândeam la vecinii mei. Cunosc dragostea, iubesc libertatea, dar Ferdinand a început să mă plictisească. Oricum, adevărul este că mă îndrept spre casă, călcând uşor, respirând aerul pur. E şi o femeie acolo, femeia care mi-a surâs pe scară. Pesemne că o îngrijorează absenţa mea prelungită şi eu nu sunt cu nici o femeie, sunt singur, mereu singur, înfiorător de singur, şi mă îndrept spre casă.
Pe după perdele, oamenii dorm în culcuşuri călduroase. Acolo se visează, se face dragoste şi iată-mă acasă. Sunt obosit, extenuat aproape, şi am uitat tot, am uitat şi de iubita mea şi de Ferdinand, şi de vecinii mei. Mă aflu pe coridor. Pleoapele mi se închid. Mă reazem de zid şi adorm. O secundă, o oră ?
Când redeschid ochii împăienjeniţi de somn şi de febră, când vreau să reîncep jocul, nu văd decât o statuie, o singură statuie, la lumina palidă a lumânării: femeia care mi-a zâmbit pe scară stă nemişcată în fundul culoarului şi din ochi îi curg întruna lacrimi, întruna…
Nu uit niciodată dragostea, libertatea, îi spun şi o privesc fix până când lumânarea se stinge sfârâind în palma ei mereu nemişcată.
Atunci se face întuneric deplin şi eu intru singur în cameră, având grijă să zăvorăsc bine uşa.
A ş a ş i a ş a.
