Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.
În piept
mi s-a trezit un glas străin
şi-un cântec cântă-n mine-un dor, ce nu-i al meu.
Se spune că strămoşi, cari au murit fără de vreme,
cu sânge tânăr încă-n vine,
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi,
vin,
vin să-şi trăiască mai departe
în noi
viaţa netrăită.
Atâta linişte-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc în geamuri razele de lună.
O, cine ştie - suflete-n ce piept iţi vei cânta
şi tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de linişte,
pe harfa de-ntuneric - dorul sugrumat
şi frânta bucurie de vieaţă? Cine ştie? Cine ştie?
