Se pare că pe cât opinia publică atât și Coroana a văzut bucuros aceste două aranjamente menite să limpezească terenul luptelor noastre politice, făcând posibilă o guvernare constituțională normală, cu atât mai necesară astăzi, cu cât criza financiară prin care trece statul român cere o mai grabnică soluțiune.
Criza aceasta, care un moment produsese în mai toate spiritele o adevărată panică, este rezultatul fatal al unei politici financiare greșite, pe care statul român a practicat-o de aproape treizeci de ani, politică ce se poate caracteriza în câteva cuvinte: risipă fără socoteală și abuz de credit, întemeiate pe o închipuită dezvoltare economică viitoare. Această dezvoltare economică nu s-a produs sau, în tot cazul, s-a produs în proporțiuni cu mult mai neînsemnate decât fusese întrevăzută: creditul s-a sleit aproape și astfel statul, legat de o sistemă budgetară de risipă, se găsește într-o strâmtorare aproape primejdioasă.
***
Ceea ce face, în aceste împrejurări, cinste deopotrivă tuturor bărbaților noștri politici, este că voci autorizate din ambele partide au recunoscut cum că vina pentru grava situație financiară a statului cade deopotrivă asupra fiecărui partid: fiecare a greșit la rândul său continuând politica cheltuielilor și împrumuturilor fără socoteală, amăgit de iluziunea unei prosperități, pe care cerul trebuia să-ngrijească a o trimite; fiecare a tras pe rând polițe, lăsând grija scadențelor pe seama providenței.
Astăzi, când providența ne-a dovedit că nu-și asumă astfel de griji mari, se-nțelege că statul se găsește un moment într-o stare destul de neplăcută. Se pare, totuși, după afirmări autorizate, că o panică n-ar fi tocmai justificată. Răspunsul Camerei la mesajul Tronului accentuează cu dinadinsul că, deși situațiunea financiară a statului este destul de grea, nu e loc pentru deznădejde, țara dispunând de incalculabile izvoare de avuție încă virgine. Deocamdată, o rațională potrivire a cheltuielilor cu veniturile reale ar da pas statului să se reculeagă și limpezit în socoteli să organizeze cuminte exploatarea acelor imense izvoare.
Și în această privință ambele partide sunt, în principiu măcar, de acord. Pentru a trece însă de greutățile momentului, guvernul conservator s-a gândit încă de mult a revinde parte de acțiuni de care statul dispune în capitalul Băncii Naționale. Această măsură întâmpină însă o vie opozițiune din partea liberalilor, care ar voi să obțină, în schimb, de la guvernul conservatorilor o prelungire a privilegiului Băncii, încă pe o însemnată periodă, termenul acestui privilegiu trebuind să expire peste câțiva ani. Considerând situația în care se află statul, se poate spera și aci la concesiuni reciproce și prin urmare la un aranjament rațional, mai ales că agitațiunea liberalilor în chestiunea Băncii nu ar avea prea mulți sorți de popularitate în masele adânci. În adevăr, spiritele mai așezate din Partidul Liberal înțeleg că speranțele de revenire la putere a liberalilor ar fi azi destul de premature și că revenirea acestora la putere n-ar aduce vreun folos țării și mai puțin încă Partidului Liberal. Acei dintre liberali care judecă astfel înțeleg cât e de bine ca o mare parte din opera de reparațiune a politicei noastre financiare să o săvârșească Partidul Conservator, și că toată agitațiunea cadrelor liberale nu trebuie să aibă alt scop decât ținerea acestor cadre, cum se zice în termeni de război, en train: o prea îndelungată odihnă obosește și demoralizează cea mai valoroasă oaste. Și apoi, într-o oaste nu toți bravii se luptă de dragul gloriei și de patima drapelului, mai luptă ei mulți și pentru ceea ce odinioară se chema „dobândă”; trebuie dar să li se țină totdeauna deșteaptă speranța că orice hărțuială poate degenera într-o bătălie decisivă.
***
Un moment a fost vorba ca vestita companie americană Standard Oil Company, care dispune de un capital mai mare decât întreaga noastră datorie publică, să facă un aranjament cu statul român pentru exploatarea păcurii. Tratativele dintre guvern și reprezentanții companiei americane n-au dat nici un rezultat. Fiindcă era vorba de o afacere extraordinar de importantă, s-a dezbătut, se-nțelege, și cu, și mai ales fără competență, deși bazele tratativelor fuseseră, cu drept cuvânt, apărate de guvern cuminte și cu discreție de orice tăvălire prin publicitate. Firește că nu e bine și n-ar fi fost serios să se permită amestecul oricăruia neautorizat în dezbateri de așa natură; ele trebuiesc conduse numai de părțile autorizate, lăsând organele de publicitate a se deda, pe din afară din cauză, tuturor cronicelor și studiilor fanteziste. Acest lucru l-a accentuat destul de clar primul-ministru în Cameră, răspunzând unei întrebări indiscrete că, atunci când din tratativele dintre guvern și companie va rezulta un aranjament pozitiv, numai atunci guvernul va veni să ceară Camerei un vot; până la cererea acelui vot, guvernul își rezervă libertatea de acțiune și n-are să dea nici un răspuns Camerei.
De ce s-au rupt și dacă e bine sau rău că s-au rupt tratativele cu compania miliardară, care venea cu punga-i deschisă la noi în așa momente, nu se poate ști pozitiv, căci nici o minte sănătoasă n-ar putea pune temei pe vreuna din bănuielile fanteziste, care au circulat și circulă încă în această privință. Totuși cine cunoaște bine situația financiară a statului nostru și este interesat a-i vedea un început de limpezire nu poate privi fără oarecare regret, fie cât de vag, ruptura tratativelor cu Standard Oil Company.
[...]
România ilustrată, I, nr. 1, 10 decembrie 1900
