Tudor Arghezi - Biografie

Tudor Arghezi s-a născut în 21 mai 1880 în Bucureşti - şi a decedat la 14 iulie 1967 în Bucureşti.

Întreaga să operă poetică este sub semnul originalităţii  şi marchează o anumită vârstă a literaturii române. Tudor Arghezi a scris literatură pentru copii, teatru, proză şi pamflete.

Între anii 1891-1896 a urmat cursurile Liceului Sf. Sava, iar în 1896 a debutat sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski în "Liga ortodoxă" cu numele Ion Theo, deoarece numele său real este Ion N. Theodorescu. Numele Arghezi a fost inspirat după  cum spune însuşi poetul de la vechiul nume al Argeşului, Argesis.

Între 1900 - 1904 scriitorul se călugăreşte la Cernica, mărturisind ulterior că nu a fost foarte atras de viaţa călugărească.

La scurt timp după debutul poetului în "Liga Ortodoxă", Macedonski spunea:

"Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanţă fără mărgini, dar până astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnică versificării, cu toate banalităţile de imagini şi idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi şi în străinătate, ca o culme a poeticii şi a artei.

În 1905 a început să călătorească în străinătate. A stat puţin timp la Paris, apoi s-a mutat la Freiburg. A urmat cursurile Universităţii Freiburg şi a scris aici numeroase poezii.  S-a mutat apoi la Geneva, şi-a continuat cariera de scriitor şi pentru a-şi câştiga existenţa a lucrat în atelierul unui bijutier.

Pentru activitatea remarcabilă primeşte în 1936 şi în 1946 Premiul Naţional de poezie. În 1955 a fost ales membru al Academiei Române. În 1965 a primit Premiul Internaţional Johann Gottfried von Herder.

Opere:

Cuvinte potrivite, poezii, 1927
Icoane de lemn, tablete, 1929
Poarta neagră, tablete, 1930
Tablete din Ţara de Kuty, povestiri swiftiene, 1933
Ochii Maicii Domnului, 1934
Cărticica de seară, poezii, 1935
Cimitirul Buna-Vestire, roman parabolic, 1934
Versuri, 1936
Ce-ai cu mine vântule?, 1937
Lina, roman, 1942
Eminescu, studiu critic, 1943
Versuri alese, 1946
Bilete de papagal, 1946
Prisaca, 1948, poeme pentru copii
1907-Peizaje, 1955
Pagini din trecut, publicistică, 1955
Cântare omului, 1955
Frunze, 1961
Poeme noi, 1963
Cadenţe, 1964
Silabe, 1965
Răzleţe, 1965
Versuri lungi, 1965
Ritmuri, 1966
Litanii, 1967
Noaptea, 1967.


*****************************************************

Tudor Arghezi, poet, prozator şi gazetar cu o carieră literară întinsă şi foarte bogată, unul dintre autorii de prim rang a-i perioadei interbelice. Biografia sciitorului, plină de cotituri, a rămas până astăzi controversată în multe detalii. S-a născut la 23 mai 1880 la Bucureşti, într-o familie originară din Cărbuneşti – judeţul Gorj. Numele său adevărat a fost Ion N. Theodorescu; pseudonimul Arghezi este explicat de scriitor ca fiind în legătură cu Argesis, vechiul nume al râului Argeş. Copilăria nu i-a lăsat scriitorului decât amintiri dureroase, acesta mărturisind: “Este cea mai amară vârstă a vieţii. N-aş mai voi să fiu o dată copil”.

În perioada de şcoală, câteva chipuri i-au încălzit sufletul. Pe blândul învăţător Abramescu şi pe profesorul de română Gîrbea îi va evoca, peste ani, cu dragoste şi recunoştinţă.

Între 1891-1896 a urmat cursurile Liceului “Sfântul Sava”, perioadă în care se împrieteneşte cu viitorii scriitori Gala Galaction şi N. D. Cocea. “… această prietenie a alcătuit pentru noi o insulă, o concretizare de aspiraţii comune … pentru toată viaţa. Insula noastră nu a cunoscut invidia şi orgoliul”. În 1896, la 16 ani se produce şi debutul său literar, sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski, în revista “Liga Ortodoxă”. Poetul se semnează cu numele său real, Ion Theo. Nu-şi încheie studiile, începe să lucreze în fabrică.

Începând cu 1900 şi până în 1904, poetul este călugăr la Mănăstirea Cernica. Acolo, în liniştea chiliei va învăţa, pe îndelete, taina mânuirii cuvintelor.

În 1905 pleacă într-o călătorie prin străinătate, la Paris apoi prin Elveţia, la Mănăstirea Cordelierilor, unde este rugat insistent să devină catolic. Plictisit de insistenţe, se mută la Geneva, unde scrie poezii, asistă la cursurile universităţii şi lucrează într-un atelier de inele şi capace de ceasornice din aur pentru a-şi câştiga existenţa. Totodată, în cursul anului 1909 vizitează Italia.

În 1912 revine în România. Până în 1916, când România intră în primul război mondial, publică versuri, pamflete şi articole polemice la “Facla”, “Viaţa Românească”, “Teatru”, “Rampa”. În 1918, în timpul realizării Marii Uniri, împreună cu alţi 11 ziarişti şi scriitori este închis în penitenciarul Văcăreşti, acuzat de trădare pentru că se pronunţase în favoarea neutralităţii României în primul război mondial.

Prima sa carte de poezie, “Cuvinte potrivite” apare, cu întârziere, în 1927. Poetul avea 47 de ani. Sub direcţia sa, în anul următor, apare ziarul “Bilete de papagal”. Debutul în proză se produce în 1929, odată cu apariţia cărţii “Icoane de lemn”.

În 1931 apare volumul de versuri “Flori de mucigai”, legat ca de altfel şi “Poarta neagră” de anii de detenţie. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proză “Cartea cu jucării”, inaugurând o direcţie secundară în creaţia sa, ce va continua mai apoi cu volumele: “Cântec de adormit Mitzura”, “Buruieni”, “Mărţişoare”, “Prisaca”, “Zdreanţă”, etc.

În 1934 apare romanul “Ochii maicii domnului” în care este evocată dragostea maternă şi devotamentul filial. Urmează în 1935 “Versuri de seară”, romanul “Cimitirul Buna-Vestire” – 1936, volumul de versuri “Hore” – 1939, romanul “Lina” – 1942.

Sub genericul “Bilete de papagal” publică pamflete usturătoare pentru care este cercetat de poliţie (1943). La 30 septembrie 1943 apare excepţionalul pamflet “Baroane” în care este atacat ambasadorul german la Bucureşti, Manfred von Killinger. Ziarul este imediat confiscat iar autorul închis la Bucureşti şi ulterior în lagărul de la Târgu Jiu.

Odată cu instaurarea regimului comunist, în 1944, iese din lagăr. Este reabilitat, distins cu titluri şi premii, ales membru al Academiei Române şi sărbătorit ca poet naţional la 80 şi 85 de ani. În 1965, Universitatea din Viena îi decernează premiul “Gottfried von Herder”, iar Academia Sârbă de Ştiinţe îl alege membru al secţiei de literatură. Publică: “1907 – peisaje”, “Cântare omului”, “Stihuri pestriţe”, “Poeme noi”, “Cu bastonul prin Bucureşti”.

Deși Arghezi nu este singurul poet care s-a lăsat fascinat de universul mărunt, nicăieri ca la el lumea viețuitoarelor fără grai nu a căpătat un contur mai unitar și mai complex. Toate aceste viețuitoare se află într-un fel de dependență afectivă față de om (“Cântec de adormit Mitura”, volumul “Copilărești”).

În 1967, pe 14 iulie, se stinge din viaţă, fiind înmormântat, alături de soţia sa Paraschiva, în grădina casei din strada Mărţişor. Casa a devenit astăzi muzeu.

Articol îngrijit de: Vlada Afteni

Bibliografie (surse):

   1. www.tudorarghezi.eu
   2. Tudor Vianu, Scriitori români, Vol. III, Ed. Minerva, București, 1971;
   3. Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, 1979.