Zaharia Stancu - Uruma

„Toată Dobrogea, de la Dunărea cea tulbure şi până la marea cea veşnic frământată, de la  delta sălbatică şi până la stâncile de calcar ale Caliacrei, mirosea a soare şi a piatră, a ciulini şi a mărăcini, a salcâmi, a var şi a bălegar.

Şi tot Dobrogea mai mirosea a mâl gras şi a bălţi stătute, a păpuriş umed şi a peşte sărat, a ierburi putrede şi a oi miţoase, a găinaţ de păsări migratoare şi a gunoi de mistreţ.
Hergheliile de cai se arâneau cu iarbă aspră şi ghimpoasă.
Aceeaşi iarbă aspră şi ghimpoasă o păşteau cirezile de boi şi vaci, bivolii negri ca smoala, asinii roşcovani şi mărunţi, ciurdele de catâri şi de capre cu coarne strâmbe şi cu barbă.

În miezul verii vântul venea de departe, legănându-se pe mari aripi, clătina nesfârşirile acoperite cu secară şi cu ovăz, cu orz şi cu grâne coapte, cu porumb şi cu floarea soarelui.
Atunci Dobrogea era toată muiată în aur topit, părea toată făurită din aur curat, de cei mai vestiţi dintre vestiţii meşteri.

Uneori toamna venea dinspre mare gonind pe înaltele şi înspumatele valuri. Alteori dinspre miazănoapte pogora cu turme de negri nori.
Atunci, peste pământul ciudat şi străvechi se năspusteau vijelii cumplite urmate de ploi năprasnice.
Dintr-odată, aurul Dobrogei îşi pierdea întreaga strălucire şi se schimba peste noapte în aramă veche coclită.
Peste o lună se iviea şi iarna ca o uriaşă ursoaică albă, se aşeza în patru labe, mormăia şi sufla greu printre dinţi şi printre buze.
Întărâtaţi de acest mormăit, şerpii şuierători ai uriaşelor viscole se năpusteau în vârtejuri asupra Dobrogei îngheţate. Între cer şi pământ, de la zare la zare, viscolele vânturau şi vânzoleau zăpezile neprihănite. Parcă ardea pretutindeni, cu freamăt, un fermecat foc alb, rece.
Cum era atunci Dobrogea?

Dobrogea, toată Dobrogea,  era atunci de argint, de argint înţepenit , de argint îngheţat.
Şi pământul părea pustiu şi mort.
Bursucii dormeau ascunşi în bârloguri.
Dropiile grase se piteau în nămeţii cât casa.
Iepurii cu ochi naivi şi cu urechi veşnic ciulite rodeau tufişurile de mărunţi măceşi ai răzoarelor.
Drumurile...
Drumurile, câte se vedeau şi câte nu se mai vedeau, erau stăpânite de haite de lupi flămânzi. Vai de cel care s-ar fi încumetat să le străbată.
Pe coşurile bordeielor ciobăneşti, pe coşurile colibelor turceşti şi tătărăşti se ridicau, negre, fuioare de fum.
Dobrogenii, veri de ce naţie ar fi fost hibernau.
Numai marea rămânea vie, neagră şi neînchipuit de sălbatică.
Gemea şi vuia.
Vuia a pustiu şi în pustiu.
Vuia a singurătate şi a tristeţe şi poate şi a bucurie.
Se zbuciuma.
Farul de la Tomis clipea, spărgând întunericul. Îi răspundea, cu alt clipăt cel de la Tuzla.
Osteneala farurilor era zadarnică. Niciun luntraş, niciun pescar nu îndrăznea să se avânte pe o mare atât de vitregă.
Nici măcar când, limpezit uneori de nori, cerul era ziua de sticlă albastră, şi noaptea, de însteltă catifea fumurie.

Primăvara, Dobrogea toată era smalţ verde şi crud...
Numai stâncile ei rămâneau mereu albe, de var.
Numai râpile ei rămâneau mereu roşcate, de parcă ar fi fost zidite, chiar de atunci, de la începurul începuturilor, de o mână tainică, nepăsătoare la trecerea vremii, din pământ ars pe îndelete, la foc domol.
În tinereţea mea depărtată, am petrecut câteva luni în cest ţinut straniu. Povestea ce va urma nu e decât un ecou târziu al unor întâmplări trăite atunci, simplu, dar intens, Întâmplări, fericite şi nefericite, care au lovit adânc, poate de moarte, câteva biete inimi omeneşti, vai, atât de omeneşti!”