Ion Luca Caragiale - O lichea

Leki, sau lichea, însemnează pe turcește pată; cu deosebire, pată de care nu te poți scăpa, pată neștearsă. În limba românească, cuvântul a trecut în accepție figurată: lichea va să zică o secătură care, dacă ți-a căzut în spinare, se ține de tine mai rău ca scaiul, și de care nu te mai poți scăpa decât prin mijloace violente. Să-i dai cu piciorul de sute de ori, să-l batjocorești, să-l scuipi, și încă n-ai să scapi de gudurăturile lui grețoase, până nu te-i hotărî să-i dai brânci într-un canal, ca să te cotorosești de el. Să mă ferească Dumnezeu a întrebuința cuvântul acesta în accepția alterată pe care o are în limba noastră; îl voi întrebuința numai și numai în înțelesul propriu pe care-l are în limba originară.

Care va să zică, să nu mai încapă vorbă: lichea însemnează pată, peste putință de scos. În acest sens propriu zic dar: teribilă lichea e d-l Sturdza !...

În toamna anului 1895, după ce se lipise de tricolorul român ce fâlfâia în capul haidamacilor, pe stradă, în chestia națională; după ce mânjise chiar simbolul adâncii dureri și al înaltului respect ce trebuie să ni-l inspire moartea, lipindu-se pe steagurile negre de la Clubul colectiviștilor, când cu sfârșitul nenorocitului zbir electoral Meschiu — deodată, licheaua apare pe pagina întâi a Monitorului, ca prezident al Consiliului.

Să nu uit a spune că licheaua, cu o zi înainte, după ce depune la palat jurământul, zice suveranului:
„Sire, plec de aci tocmai la Mitropolie. Nu vreau să pun mâna pe afacerea publică până să nu cer iertare mitropolitului Ghenadie că l-am mânjit odinioară. Mă duc să-l rog să-mi dea binecuvântarea lui arhipăstorească spre a mă insufla de la duhul sfânt, ca să pot duce cu tărie înalta sarcină ce Maiestatea-Voastră mi-a încredințat !...”.

S-a pus în birjă și a mers în goana cailor la Mitropolie... Acolo a suit scările în genunchi, și încet-încet, strâmbându-se și miorlăindu-se, a apucat pe bietul Ghenadie, care se retrăgea de frică și de scârbă de-a-ndărătelea, și i-a sărutat pulpana anteriului. S-a lipit licheaua de anteriu așa de bine că n-a mai putut s-o spele nici afurisenia, până când n-a venit Lascăr Catargiu și i-a zis lui Ghenadie:

„Înalt-preasfinte părinte, ascultă-mă pe mine: ce mai încoace și încolo ? De licheaua asta nu te mai speli, fără să faci o mare jertfa... Ia anteriul de mitropolit și aruncă-l departe cu lichea cu tot!”.

Și numai așa s-a putut scăpa Ghenadie de lichea, aruncând-o în obrazul Colectivității. Dar, cât e Colectivitatea de neobișnuită cu lucru curat, a avut și ea un moment de dezgust: a luat și ea mantaua cu licheaua și a aruncat-o la negre, în coșul cu rufele murdare; și, fiindcă rufele murdare trebuiesc spălate în familie, cu mai multă sau mai puțină discreție, a fost chemat din familia colectivistă d-l Aurelian, mare cultivator de spanac, sămânță de la '48, și însărcinat să spele murdăria. Celebrul agronom a frecat-o băbește cu rădăcină de ciulini multă vreme, a frecat-o și iar a frecat-o fără succes, până când a dat în genunchi de oboseală.

L-a biruit licheaua !

În fața colectivității, umilită de această neizbândă, și în ochii țării întregi, minunată de nedibăcia bătrânei spălătorese, licheaua a reapărut la tribuna prezidenției Senatului. Această apariție necurată a demoralizat atâta pe biata babă, ale cărei puteri erau covârșite, încât a trebuit, cu lacrimile în ochi, să-și depuie mandatul și să prezinte demisia Cabinetului.

Atunci, licheaua s-a gândit să se arunce iar sus de tot, și după multe lipituri, a apărut în fine iarăși pe fruntea — destul de nespălată și fără asta — a Colectivității. Și regele, fiindcă era grăbit să plece pentru o cură de odihnă, s-a mărginit să dea din umeri, zicând: „Fie !”. Dar licheaua, nemulțumită cu atât, a început să se miorlăiască:

„Sire, ia-mă și pe mine pe pulpana Maiestății-Tale în străinătate; măcar până la Viena...”.

Regele a răspuns:
„Asta nu ! Asta nu trebuie. Mantaua și licheaua să rămâie acasă. Vreau să călătoresc și să mă odihnesc fără jenă; mă voi gândi la întoarcere ce e de făcut”.

... Ce e de făcut ? Nu e de făcut nimica altceva când ți se lipește licheaua de pulpană, decât să iei foarfecele, să tai bucățica mânjită și să o arunci în foc: nu s-a născocit până acum săpunul care să poată curăța pe cineva de așa lichea...

Rămâne bine înțeles — o spui încă o dată — că întrebuințez cuvântul de lichea în sensul propriu pe care-l are pe turcește. Nicidecum nu mi-ar trece prin cap să-l întrebuințez în concepția figurată din românește. Cum aș îndrăzni eu să spun că d-l Sturdza e o ființă de care nu te mai poți scutura, dacă ți-a căzut în spinare, o secătură care se ține de oameni mai rău ca scaiul, și de care nu se mai poate scăpa lumea decât prin mijloace violente ? Cum aș îndrăzni să zic că, până nu t-ei hotărî să-i dai brânci într-un canal, n-ai să te poți cotorosi de el ?

Aș putea eu îndrăzni să zic așa ceva ?

Mâine, poimâine oi mai prezenta o carte la vreun premiu academic pentru produceri literare: licheaua ar fi capabilă să se așeze pe cartea mea și să latre că premiul literar se cuvine mai potrivit unui manual de geologie franțuzesc de la '48, tradus în românește de d-l G. Ștefănescu, cum poate dumnealui traduce.

Aș fi nebun să-i zic lui d-l Sturdza lichea la figurat. La propriu însă, i-o zic fără teamă: îl știu că e om fără pasiuni și mare iubitor de adevăr; a dovadă strălucită despre aceasta e că, atunci când trece, prin temperament, marginile permise, o drege numaidecât prin judecată, cerând scuze.

Teribilă lichea !...

Epoca, III, 426, 13 aprilie 1897