Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850. Este al şaptelea dintre cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei, şi al Ralucai Eminovici, născută Jurăscu, fiică de stolnic din Joldeşti.
Îşi petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu. Între 1858 şi 1866 urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care face două clase de gimnaziu.
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul iar elevii scot o broşură în care apare şi poezia "La mormântul lui Aron Pumnul", semnată de M. Eminoviciu.
La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista "Familia", din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia "De-aş avea". Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat şi de poet, iar mai târziu de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în "Familia" alte cinci poezii.
Din 1866 până în 1869 pribegeşte pe traseul Cernăuţi - Blaj - Sibiu şi Giurgiu - Bucuresti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct cu poporul, limba, obiceiurile şi realităţile româneşti.
A intenţionat să-şi continue studiile însă ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formaţia lui Mihai Pascaly. La recomandarea acestuia, se mută ca sufleor şi copist la Teatrul Naţional, unde îl cunoaşte pe I. L. Caragiale. Continuă să publice în Familia, scrie poezii, drame ("Mira"), fragmente de roman ("Geniu pustiu") şi face traduceri din limba germană.
Între 1869 şi 1872 îşi continuă studiile ca student la Viena. Urmează ca "auditor extraordinar" Facultatea de Filozofie şi Drept (dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi). Activează în rândul societăţii studenţeşti (printre altele, participă la pregătirea unei serbări şi a unui Congres studenţesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ştefan cel Mare), se împrieteneşte cu Ioan slavici, o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle şi începe colaborarea la "Convorbiri literare".
Între 1872 şi 1874 e student la Berlin şi "Junimea" îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene. Se reîntoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877 ca director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui şi redactor la ziarul "Curierul de Iaşi".
În tot acest timp continua să publice în Convorbiri literare, devine bun prieten cu Ion Creangă pe care-l determină să scrie şi-l întroduce în lumea de la "Junimea".
Situaţia materială a geniului devine cu timpul nesigură, apar necazurile în familie (moartea mamei).
În 1877 se mută la Bucureşti, unde până în 1883 este redactor apoi redactor-şef (în 1880) la ziarul "Timpul". Desfăşoară o activitate publicistică excepţională care-i ruinează însă sănătatea. În anul menţionat scrie marile poeme care l-au consacrat drept fiind un geniu al poeziei româneşti (seria scrisorile, Luceafărul, etc.).
În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut de lângă Viena. În decembrie i se publică volumul "Poezii", cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu).
Anii dintre 1883 şi 1889 sunt ani de boală, cu reveniri şi recăderi din ce în ce mai dese. Mihai Eminescu se stinge din viaţă la 15 iunie 1889 în jurul orei 4, în sanatoriul doctorului Şuţu. Este înmormântat la Bucureţti, în cimitirul Bellu.
În cartea "Viaţa lui Mihai Eminescu" (1932), G. Călinescu a scris emoţionante cuvinte despre moartea poetului: "astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale".
Bibliografie (surse):
- Limba şi literatura română cl. XII, ediţia 2000;
- www.ro.wikipedia.org;
- Limba şi literatura română, aprecieri critice.
