Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Mihai Ursachi - Legea levitaţiei universale

 

Două corpuri
se resping între ele
cu o forţă invers proporţională
pătratului distanţei ce le separă.

Astfel încât
fiece corp
având levitate
pluteşte
în jurul lui însuşi
pe o elipsă
interioară

Astfel încât
orice există
în Univers
e guvernat
de singurătate

Şi uşor se deduce
din asta
principiul
singurătăţii entropice

cu o mulţime de consecinţe
mai mult sau mai puţin previzibile
mau mult sau mai puţin raţionale

(Spiritele catastrofice
pot desigur extrage concluzii în
favoarea sfârşitului lumii prin
singurătate)

Şi desigur
se poate filosofa
cu nostalgie
şi scrie poeme
s’ar putea face
filme S.F.
despre lumi guvernate
de o stranie lege
a gravitaţiei
în care corpurile
având greutate
se atrag între ele
cu o forţă egală cu
etc. etc. etc.

Iar eu…
levitez, levitez, levitez

Mihai Ursachi - Aşa grăit-a

 


„Cât timp vei avea vreo umbră de speranţă,
să nu speri nimic; ci doar atunci când
cu adevărat
vei uita ce-i speranţa, poţi începe
să speri. Şi de îndată
pentru tine nu va mai fi vreo speranţă.”

Astfel îmi spuse Demonul, şi
plin de nădejde
lăsai orice speranţă când am intrat acolo.

 

Mihai Ursachi- A treia înfăţişare la Şarpe sau Marea Înfăţişare

 



Şarpe prea sfânt, înţeleptule.
Tu care la zidul pădurii, după ploaia de vară,
mi te-ai arătat în chip de balaur-copil pogorât dintru ceruri,
cu pletele albe ca spumele mării şi-ai spus: „Pregăteşte”
… Şi sfânt şi alb se scuturau salcâmii
pe urmele tale de purpură…
Tu care în chip de dragon cu trei miliarde de capete
mi-ai vorbit cu o mie de limbi despre Dânsa
şi despre graiul uitat,
protector celest al Misterelor, al seminţiei pontice,
iată acum înaintea culcuşului tău am venit dezbrăcat
şi din tot ce-i în lumea aceasta am luat numai
tracica lyră.
Sunt pregătit.

Iată ce-mi spuse. (Locul
predestinării voi toţi îl cunoaşteţi. Ca melcul urechii
e văgăuna aceea, în intermundiu, şi unii
socot că e însăşi Urechea. Fiecare
e slobod să creadă ce vrea în această privinţă.
Ceilalţi cu uşile.)

„Ţie
şi oricărui altuia. Pentru cel
care sânge nu a băut, inimi nu a mâncat
şi nici bob. Acela e fratele meu.

Saturn îşi întoarce albastra sa faţă
spre tine. De Pluton
te îndepărtează, oraşele subpământene
dă-le uitării. Iată ce’ţi spun:

Homunculus doarme în oul hermetic,
fără fiinţă. Oul acesta, pojghiţa căruia,
presărată de stele, e cerul, îl ouă
paserea Phoenix; totul e-ntr-însul, afară
e singură paserea. Fiece ou
este unic în sine, de nestrăbătut, de
necântărit, de nemăsurat. Pedeapsa şi graţia,
viaţa şi moartea, durerea adâncă

şi izbăvirea, începutul, sfârşitul
şi tot înţelesul viermuie-ntr-însul – vis fără goluri
al nefiinţei. El este totul. Homunculus doarme
în veci nenăscut, şi cu toate acestea,

ireversibil ceva se întâmplă, o cale
e străbătută, cea fără de-ntoarcere. Tu te bucuri
şi plângi presimţind-o aproape
de capăt. Vei trăi, vei muri,

de o mie de ori şi o dată. În oul hermetic
tu dormi nenăscut. Un ghem de mătase
albastră e oul acesta, sferă de aur
şi de azur, nemărginită şi totuşi

firul mătăsii are-o măsură ce e hotărâtă.
Tu asculţi ca prin vis,
Ursa Mare-o contempli, ciclul ei îl socoţi,
graţie multă primeşti, naşterea ta e la capăt. „

Lungă vreme-n tăcere am stat. Constelaţii multiple
săvârşeau căi simbolice şi de neînţeles. Am mai întrebat:
„Cine sunt?”

„Eşti oricare altul”, mi-a spus, „îmbrăcat
în oţel, în uraniu, în blănuri de fiare, inima ta
plânge cu dor după Dânsa, aceea pe care
nu o cunoşti. Firul de praf

peste care tronezi a fost leagănul Ei. Nu te ştii
şi nu-ţi poţi aduce aminte de tine, mereu
nenăscut. Pasărea Phoenix
cloceşte eonul rotund. În curând ai să fii.”

Constelaţia Lyrei şi Ursa
iluminau cu putere deasupra
văgăunii întortocheate. În intermundiu,
în văgăuna ca o ureche
am mângâiat asiatele strune, imnul străvechi
l-am intonat, şi la urmă
am auzit glasul Ei.

„Mai dulce ca mierea
este limba aceasta, Şarpe prea sfânt”, am vorbit,
„niciodată nu voi uita-o pre Dânsa…”

Am mai întrebat: „Tu eşti Pythagora?”
Nu mi-a răspuns.
„Tu eşti Ilie?”
Nu mi-a răspuns.
„Tu exişti?”
Tăcere.

Mihai Ursachi - Aureola (variantă)

 


 Şi toate secundele mi le iluminează
neşansa,
o şansă eternă făgăduindu-mi.
Fără cuvinte, iubito, fără columnă de
bronz,
noi pentru noi ne clădim pe noi înşine-n
noi,

cu nemîntuire şi cutremurare
pe noi nouă înşine predestinîndu-ne.

Iată – ascult sub bătaia de suliţi stelare
vestea ferice a perfecţiunii
şi fruntea mea se înalţă din nefiinţă
aureolă ideală purtînd, întocmai ca
odinioară
sub astrul neşansei
pe noi nouă înşine predestinîndu-ne.

Mihai Ursachi - Alăuta

 


„De unde vii străine şi încotro te duci
Pe calea cu spaime şi cu năluci?”

„Din neguri vin, călătoresc spre ceaţă,
Trecui printr-o cetate cu numele de Viaţă;

Dar n-am stat mult, mă strigă glasuri
multe,
Tu n-auzi vraja unei alăute?”

Mihai Ursachi -Mică lecţie de esoterism

 


În noapte, în noapte, în noapte
voi bate la uşile oarbe ale tăcerilor…
„Acestea sunt uşile tainei,
în număr de şapte,”
– Corăbierilor,
rătăcitori după Soare,
lăsaţi-mă singur…

Cutremurare-n afară, dar pace adâncă-n adâncuri,
cu degete palide, flori de iacint,
şi uşa dintâi s-a deschis scârţiind;
şi am stătut fără nume, neştiutor,
nespus de uşor,
neştiutor început,
fără trecut,
neştiutor viitor…

Şi am bătut – eram altul, cu floare de măr,
şi mere rodit-au într-adevăr,
o lume se-ncearcă în fiece măr
şi fiece măr e un un număr
Cu degete arse şi ochi de scântei,
la uşa de taină cu numărul trei;
pe frunte-mi – frunza, una, de trifoi:
„Şi tot înţelesul,  şi singurul sens
îl vei avea prin subiect, predicat
şi voluptoasa lor întrunire;
şi totul va fi înlăuntru-ţi,
şi totul va fi în afară-ţi,
şi tu între ele.

Şi vei pricepe şi apa ce curge
din deal către tine
şi de la tine la vale
în clipa de ieri,
în clipa de azi
şi-n clipa de mâine;
căci tot de asemeni, odaia lumii tale
e Înălţime,
Lărgime
şi Adâncime,
amin.”

Braţu-mi de bronz cu tărie bătu la intrarea a patra,
în faţa statuilor goale mânat de destin.
„Mai stai puţin”
gânguri adormind Cleopatra.

În faţa uşii cinci
eram în opinci
şi nădragi:
„Oiţelor dragi,
sus la munte sus
doinind v-am adus
ca să vă ascund
dincolo de prund,
la iarba cea grasă,
în ţara frumoasă,
de Domnul aleasă…”

În faţa uşii şase
am tras la aghioase:
„Aghios, Aghios, Aghios,
tămâie, tămâie, tămâie,
momâie, momâie,
lălâie…”

 

„Părea că prin nouri o poartă s-a deschis”,
adânca dintre porţi.
Şi în tăcerea tăcerilor
am zis:
– Corăbierilor,
lumină! Şi-am înviat dintru morţi.

Dimitrie Stelaru- Luna

 


 

O simțeam printre degete, în inimă, pe gene,

Când venea în odaie la mine seara;

Răsturnându-se pe masa de lucru, alene,

Părul ei semăna cu ceara.

 

Felină depărtată, totdeauna

Mai tristă, mai rece, până când, vai!

Prietena mea luna nu mai era luna-

Izvorau din ea alte lumi, alte luni, un alai.