Umbli pe-aceleaşi drumuri pe care-ai mai umblat
Cu norii şi cu anii rămaşi în amintire.
Aproape înalt eşti de frumos băiat,
Adolescent ca lacrima subţire.
Cu capul în pământ bolborosind mereu,
Te poartă timpul cu o curea de mână,
Şi nu mai poţi să scapi de-un tren,
Şi nu mai crezi în steaua din fântână.
Umerii-ascuţiţi s-au domolit treptat
Sub fulgere şi bruma cea de toamnă.
Ploaia din geam n-o mai alungi cu-n gest,
Nesomnul mamei nu mai ştii ce-nseamnă.
Desculţ te-ar vrea călcâiul prin noroi
Pe umeri de copite către seară,
Dar strâng şireturile negre de pantofi
Şi degetele-ţi ard pe o ţigară.
Pe-o margine de apă te-ai dezbrăcat tăcut.
Şi nu te-ai dezbrăca de-o vârstă pentru una
Ce-a fost. Ori poate că n-a fost,
Dar vrei să fie-ntotdeauna.
Oricum, în fumul vremii desluşeşti
Un sat apus, un răsărit de lună
Văzute de-un copil apus şi el
Unde? şi când? – cu luna împreună.
