Domnule Presedinte,
Onorata Curte,
Cazul pe care îl judecați
dovedește, din nenorocire, ca o natură rea nu se îndreaptă de învațatură, ca
învățamântul umanitar și universitar uneori înmulțește naturilor perverse
îndeletnicirile dezonorante. Prin calomnie, se poate vătăma un om în onoarea
lui, se poate zdruncina în mijloacele lui de existență, dar se poate, când ura
nu mai are margini, să izbească în onoarea, în mijloacele de existență și în rațiunea
de a fi a cuiva. Sunt nuanțe; sunt grade de vinovăție, după cum vinovatul a
cuprins o parte sau întreaga personalitate a victimei, în întrebuințarea
publică a calomniei. Ataci pe un proprietar în modul de a uza de proprietatea
lui, afirmând prin publicitate, ca în casele lui se petrec scene de o toleranța
imorală. Ai calomniat, atingându-i pe lângă onoare și mijloacele de existențaă.
Izbști pe un ofițer, pe un om de arme, în curajul lui, acuzându-l că e laș. E
evident: calomnia îi atinge rațiunea de a fi; o mai mare ofensa, un mai mare
discredit, nu s-ar fi putut răsfrange asupra aceluia care isi prepara, o viata
intreaga, sentimentul de jertfa pentru un moment de primejdie si de glorie. Pe
un bancher poti sa-l micsorezi in bravura sau in stiinta; va ridica din umeri,
va surade, caci ii sunt indiferente toate insusirile care nu sunt in legatura
cu creditul banesc. Aici sa nu-l izbesti. Unui judecator sa nu-i calomniezi
seninatatea si dezinteresarea, caracterul esential al rolului lui social, caci
in aceasta ipoteza, ii distrugi insusi ratiunea lui de a fi.
Pe un Caragiale, care si-a inchinat viata intreaga dramaturgiei nationale, a-l
acuza ca a furat capetele lui de opera, va sa zica a-i pata onoarea lui, a-i
imputina mijloacele lui de existenta, a-i spulbera chiar si ratiunea lui de a
fi fost pana astazi si de a fi de astazi inainte. Ce-i mai ramane din onoare,
cand ii rapeste bunul renume? Ce vor mai produce operele teatrale cand le
tagaduiesti atractiunea originalitatei lor? Si ce semnificare ar mai avea o
asemenea existenta pentru el insusi si pentru ceilalti, daca izbutesti – fie
prin calomnie – sa convingi opinia publica ca credinta ei in dramaturgul ei a
fost o trista iluzie si o lunga inselaciune?
Caragiale putea fi criticat. Dar
ori care ar fi fost forma criticii, rautatea ar fi fost boanta si ura fara
efect.
Ce i-ar fi pasat autorului
glorificat de un popor de atacuri, fie si nedemne, de aluziuni, fie si
inveninate de patimile oarbe, fie si desfranate? Ceea ce se dobandeste cu
stiinta, cu rabdare, cu munca si cu talent, nu se clatina de furia celui dintai
venit, si nici de un dusman de valoare cand pasiunea este singurul mobil al
luptei intreprinse. Chiar daca, trecand marginile destul de desfranate ale
polemicilor noastre, Caragiale ar fi fost acuzat – mi-e greu sa pronunt
cuvantul – ar fi fost acuzat ca “a furat”, – chiar daca ne-ar fi fost dat, cum
din nenoprocire s-a intamplat, sa-l vedem pus intr-o Revista, alaturea de
Zdrelea si Maruntelul, cu nerusinata concluzie: “Zdrelea si Maruntelul si-au luat
pedeapsa, iar Caragiale este sarbatorit de opinia publica, pentru jafurile sale
literare”, – chiar in aceasta revoltatoare ipoteza as fi sfatuit pe amicul meu
sa taca, sa nu scrie, sa nu se planga justitiei, lasand ca opinia publica sa
vestejeasca pe calomniator. Oricat de mizerabila ar fi fost tentativa,
acuzatiunea prin indrazneala ei imorala si prin usurinta scandaloasa a
acuzatorului, ne-ar fi aparat de orice banuiala. Pacatul n-ar fi gasit nici
credit , nici crutare. Cand insa Caion trece si aceasta masura si plazmueste
aparente care pot insela pe marea majoritate a cititorilor, cand nu mai e vorba
de o acuzatiune de cea mai mare gravitate, ci de niste fapte materiale, in
virtutea carora deocamdata Caragiale este zugravit ca un plagiator, ca un autor
fara scrupul, ca un furt ordinar, ca un jefuitor al muncii si al talentului
unui autor strain… problema se schimba. Caragiale nu se mai putea bizui pe
originalitatea lui recunoscuta, pe talentul lui enorm. Fireste, domnilor, ca
trebuia sa nu se mai bizue pe creditul lui literar, caci pe mai multe coloane
sta opera lui “Istvan Kemeny”, drama “Nenorocul” tradusa la 1848 de Al. Bogdan
si imprimata la Brasov, iar in fata ei, pe acelasi numar de coloane sta
invinuita opera lui Caragiale, drama “Napasta” !
Trivialitatea atacului inceta de
a mai juca vreun rol in hotararea noastra; calificarea faptului imputat se
inlatura ca un lucru fara valoare; dar faptul brutal, paralele, documentul,
domnilor, se infatisa publicului zdrobitor pentru Caragiale. Cati mai ramasesera
neclintiti in convingerea lor ca chiar paginile lui Kemeny nu dovedisera
plagiatul, furtul! Zece, cincisprezece, cel mult; adica numai aceia care
cunosteau profund, in toata complexitatea lui sufleteasca, pe incomparabilul
nostru dramaturg. Dar ceilalti? Dar miile de lectori? Dar masa… mandria lui si
echivalentul valorii lui actuale ce va fi gandit? Ce pot gandi oamenii in fata
faptelor concrete, in fata probelor materiale, in fata documentelor? Acestei
multimi se cuvenea o proba contrarie, tot asa de materiala, ca si proba
acuzatiunei, astfel calomniatul ar fi fost invins, pe nedrept, dar invins.
Domnilor, un Caion si-a dat bine
seama de micimea lui si monstruozitatea acuzatiunei. Si nu din tinerete
zvapaiata, ci din socoteala rece, din pervesitate precoce, a inteles ca pentru
a rani pe un Caragiale avea nevoie de niste aparente palpabile, de niste probe
de fapt care scapa de sub puterea argumentelor obisnuite. Inca de mai inainte
de a calomnia a comis un alt delict, a inventat un autor si a preparat niste
foi. Pentru a izbuti in calomnie a savarsit un fals. Niciodata Curtea cu jurati
n-a judecat o calomnie mai cutezatoare, o calomnie captusita cu un alt delict
tot ata de dezonorant ca si delictul principal. N-as putea compara, mai
potrivit pacatul delincventului decat ca urmatorul caz. Un pervers, miscat de
abjectul sentiment de ura, urmareste o razbunare contra unui adversar. Ar vroi
sa-l implice intr-un furt. Ii trebuie o dovada zdrobitoare. Si nu gaseste
altceva mai potrivit urii sale decat faptul de a-i imita scrisul si iscalitura.
Intradevar, dupa o truda calculata, rece in ferocitatea ei, izbuteste sa
alcatuiasca o scrisoare aidoma ca si cum ar fi scrisa de acela pe care-l
prigoneste, si o iscaleste asa de bine ca si cum victima lui ar fi iscalit-o.
Apoi, denuntul prin publicitate si la parchet, iar proba plasmuirea, falsul,
scrisoarea. Fireste ca pana se va descoperi falsul, adversarul e nimicit de
opinia publica. Ati putea imagina o calomnie mai infioratoare? Ati putea
concepe o perversitate mai mare?
Ei bine, domnilor, acest Caion a
calomniat intocmai pe Caragiale. A inventat un autor, a inventat un traducator,
a plazmuit cateva pagini pe cari le-a si tiparit cu litere kirilice, si s-a
incercat, astfel armat de probe materiale, sa zguduie si sa distruga o fala
nationala. Inca de ce ziceam ca n-ati mai judecat o asemenea speta, in care e
de pedepsit nu numai o sfruntata calomnie, dar si un fals uimitor!
Domnilor, o prima dovada vi s-a
facut prin depozitiile d-lui Stoenescu. D-sa a regretat calomnia adusa lui
Caragiale prin “Revista Literara”. Sa nu se creada, d. Stoenescu, micsorat de
regretele exprimate. Regretele onoreaza o constiinta surprinsa si repara
gresala care fara de voie a comis-o. D-sa v-a marturisit ca indata ce a auzit
ca amicul meu Caragiale a intentat actiunea in calomnie, a cerut dovezile
acuzatiunei colaboratorului si primului sau redactor. – Eu sper ca d. Stoenescu
regreta si ca a avut un asemenea prim-redactor. – Si dovezile ce i s-au adus au
fost aceste doua foi, tiparite cu litere kirilice, pagina cu titlul pretinsei
opere a lui Kemeny si paginile 74 si 75, ca si cum ar fi fost rupte de pe la
mijlocul operei pe care afirma, acest Caion, ca o poseda ca un exemplar rar,
daca nu si unic. D. Stoenescu v-a spus de ce paginile acestea n-au rezistat la
prima cercetare, si, ca urmare neaparata, d-sa a suspendat pe falsificator din
atributiile de prim-redactor al “Revistei Literare”, pana ce justitia se va
pronunta. D-sa a si publicat in fruntea Revistei aceasta hotarare. Ar fi
destul, in lipsa inculpatului, sa va atrag atentia asupra documentului fals, si
sa va cerem osandirea lui legala si pe deplin meritata. Totusi, domnilor, sa-mi
permiteti a va da toate dovezile acestei revoltatoare calomnii, ca d-voastra sa
pronuntati deciziunea cuvenita, intemeiati mai mult pe probele ce vom desfasura
decat pe faptul ca indraznetul calomniator n-a avut respectul, datorat
justitiei, de a se prezenta inaintea d-voastra.
Sa incep cu partea finala a
calomniilor. Cu a doua calomnie ce ni s-a adus in fata juratilor si a
publicului din aceasta sala, cand indraznetul acuzat a afirmat ca furtul
literar s-a savarsit din opera lui Tolstoi “La puissance des t?ncbres”.
De aceasta noua calomnie nu ne-am
plans justitiei. Am putea sa trecem peste noua dovada de perversitate si sa ne
oprim numai la primele articole publicate in “Revista Literara”. Dar nu,
domnilor, voim sa spulberam toate clevetirile, toate acuzatiunile, toate
calomniile, pentru ca deciziunea ce veti pronunta sa fie intemeiata nu atat pe
imprudenta evidenta a acuzatului, cat pe dovezile noastre zdrobitoare. Am fi
putut sa ne restrangem la prima calomnie, pentru care fusese adus inaintea
justitiei, dar preferam intregul camp de calomnii, fiind convinsi ca nimic nu
va rezista desavarsitei noastre dreptati.
Acest Caion – afland – si nu-i
era imposibil – ca d. Caragiale dupa doua luni de munca a strans toate dovezile
legale si stiintifice cu care sa convinga justitia si opinia publica ca o drama
ungureasca “Nenorocul” este inventie, ca traducatorul Bogdan nu exista, ca
ungurii n-au avut un autor dramatic Istvan Kemeny, si ca documentele publicate
sunt un fals… de spaima… a schimbat tactica. A scos o revista “Rodica” numai in
vederea procesului – si fiti siguri ca va inceta dupa rezolvarea procesului –
si in aceasta revista a recunoscut, sub propria sa iscalitura, ca Kemeny este o
inventie, ca tot ce a plazmuit ar fi o cursa intinsa lui Caragiale, de teama ca
la orice alt fel de critica Caragiale n-ar fi raspuns. O cursa?… Ce fel de
cursa?… Si de ce o cursa?… Cursa… Kemeny? Cursa… Bogdan? Cursa… opera
“Nenorocul”, dupa care ar fi plagiat Caragiale? Dar in sfarsit, cum ar explica
documentul cu litere kirilice?…
Aceasta cursa… cui fusese
intinsa?… D-lui Stoenescu? Nu, domnilor, nu e nevoie despre o cursa, ci despre un
fals, in scop de a calomnia si vesteji prin mijloace necinstite, pe una din
cele mai luminoase figuri literare. In pornirea lui deplorabila a combinat
toate mijloacele, toate aparentele, – si ura si invidia decrepitului moral
fatal au ajuns la cel din urma grad de perversitate; la conceptia unui volum
imprimat cu litere kirilice. Cand si-a vazut insa toata cladirea infamiei
spulberata de dovezile noastre, ameteala vinovatului prins l-a facut sa
declare, in sedinta trecuta, ca Tolstoi a scris o opera sub pseudonimul de
Kemeny, ca Kemeny e Tolstoi, ca “Nenorocul” este “La puissance des t?ncbres”,
ca “Napasta” lui Caragiale este… regret ca trebuie sa pronunt cuvantul… furata
dupa “La puissance des t?ncbres”.
Din sedinta trecuta, auzind o
asemenea inprudenta aparare, am fi putut sa nu consimtim la amanarea
procesului; am fi putut sa invocam art. 296 din Codul penal, si sa impunem
acuzatorului probele prevazute imperios de lege – singurele permise – hotarari
judecatoresti, acte autentice, inscrisuri scrise si subscrise ce ar emana de la
Caragiale, – dar am renuntat la acest drept al nostru si am dezlegat pe acuzat
de aceasta obligatiune legala consimtind, in interesul unei largi si luminoase
justitii, sa aduca “La puissance des t?ncbres” tradusa si legalizata de
Ministerul de externe. Am primit tot. Nu am voit sa-l strangem in asprimea
dreapta a legii. Dar eram siguri ca astazi nu va veni cu traducerea, banuiam
chiar ca va va trimite un certificat medical, prin care sa se constate ca
sufera de “influenta” cu repercutari nervoase. Nu-l putem impiedica de a se
bolnavi, dar ceea ce ne-a stat prin putinta am facut: am tradus noi drama lui
Tolstoi si am legalizat traducerea la Ministerul de externe. Incredintam Curtei
textul francez, traducerea romaneasca si drama lui Caragiale.
De la inceput facem o declaratie.
Nu ne vom servi in dezbateri de exemple ilustre. Nu vom invoca nici ceea ce s-a
invocat bunaoara pentru o glorie a Frantei, pentru Moli?re, relativ la drama sa
“Don Juan”, inspirata din subiectul similar tratat de Spanioli si de Italieni.
Nu simtim nevoia nici unei pilde istorice. Primim ca sa ne judece, Curtea din
comparatia severa a acestor doua opere.
In subiect nici o asemanare posibila, in spiritul general, afirm ca acessi
autori, Tolstoi si Caragiale, pornesc de la doua inspiratiuni care se exclud
una pe alta. Lume deosebita – desi tarani si tarani: suflete deosebite,
contrarii; porniri profunde, dar diametral opuse. “La puissance des t?nebres!”
infioratoare putere a intunecimii! Constiinte distruse, bigotism orb, abis al
beznii! Credinta, crima, cruzime, nesimtire, lacrimi… si nimeni nu-si da seama
de ce face, de ce vrea: crimele se savarsesc de cei care nu vor sa le
savarseasca; si cei care vor crimele nu le-ar savarsi. In aceasta genial
monstruoasa epopee a crimei, se invoca imaginea divina a lui Christ si crucea
se pune de ucigasi pe pieptul victimelor. Religie si nelegiuire! Ce asemanare
ar fi posibila cu drama lui Caragiale. Nici una. Caragiale nu se ocupa de
intunecimea mintii. Aici o femeie de o vointa extraordinara in serviciul
dreptatii, vrea, cu orice pret sa descopere si sa pedepseasca pe asasinul
primului sau barbat. Anca e toata drama. In inversunarea ei de a descoperi
crima, consimte sa se marite cu acela pe care-l banuia ca e ucigassl, in scop de
a descoperi teribilul adevar. Conflictul psihologic, de o emotie profund
tragica, nu urmareste, de la inceput si pana la ispravit decat un scop:
justitia!
Sa analizam mai de aproape
tipurile, caracterele, din aceste doua drame. Femeile. In drama lui Tolstoi
sunt trei femei care contribuie la incordarea dramatica: Anissia, Matrena si
Akulina. Marina, orfana, n-are nici o importanta. Ar putea lipsi din drama.
Anissia nu poate suferi pe
barbatul sau, un batran bolnav si suparacios, avar si osandit sa piara. Anissia
traieste intr-ascuns cu Nikita, o sluga a lor. E fericita traind astfel, dar
Matrena, mama lui Nikita, urmarind pricopsirea fiului si buna ei stare, o
indupleca, cu greu, sa dea barbatului bolnav doua feluri de prafuri. Anissia ar
astepta bucuroasa ceasul firesc, moartea naturala, ca sa se marite cu Nikita si
sa “stearga pacatele, potrivit legii”. Cand Matrena ii arata prafurile, ea
tresare: “Ho! ho! si daca e vre-o primejdie!” Matrena staruie: “tot o sa
moara!” – Matrena o pridideste. Anissia cedeaza, jeluindu-se “oh! bietul meu
cap!” Si dupa ce-si otaveste barbatul, auzindu-l cum geme, ii zice Matrenii:
“Mai bine ar fi fost sa moara de moarte buna! De ce mi-ai dat acele prafuri!”
Ce femeie este aceasta? Ii e frica de lege, spaima de pacat, si totusi,
mecanic, isi otaveste barbatul, autosugestionata de Matrena. Ignatici moare.
Anissia ii fura banii si ii da lui Nikita. E aici vreo vointa? E aici vreo
constiinta? Anissia e o fiinta rea sau buna? Nu. Criminala fara sa vrea, ba
inca voind sa nu fie. Iaca primul monstru al inconstientii, al intunecimii, in
care orbecaiesc toti ceilalti nefericiti eroi ai dramei tolstoiene.
Matrena, mama lui Nikita, e
culmea credintei si a nesimtirii. Crede in Dumnezeu, in cruce, in Isus, dar
credinta ei e un abis in care crimele cad fara s-o emotioneze. Un animal, ramas
animal, cu idei religioase. O absurditate feroce, o nelegiuita trista, o fiara
care nu clipeste in fata celei mai sfasietoare dureri. Pe viitoarea sa nora, pe
Anissia, o convinge sa-si ucida barbatul si sa-i fure banii, pe fiul sau Nikita
il face sa paraseasca pe Marina, o orfana pe care o batjocorise; in sfarsit, ca
sa nu se afle ca fiul sau, – acum barbatul Anissei, – a trait cu Akulina, fiica
vitrega a Anissiei, il indeamna sa-si ucida copilul, indata ce Akulina va
naste.
Akulina e intr-un hambar. Se aud
gemetele facerei. A nascut. Matrena sperie pe Nikita ca Starostea va afla de
acest concubinaj, si-l tortureaza, facandu-l sa nu vada alta scapare decat
pruncuciderea. Mama indeamna pe fiu-sau sa isi ucida copilul! Nikita, ametit de
alcool, de incest, de tradari stupide si involuntare, de frica si de crima pe
care n-o comisese contra lui Ignatici, dar de care profitase, asa scos din
fire, si tot rezista si-i spune masii, Matrenei: “Dar nu e gluma, e un suflet
viu!” Si Matrena, cu o liniste care trece peste conceptiunea dramatica a
antichitatii, a evului mediu si a timpurilor moderne, ii raspunde: “Ei! suflet
viu! Ce e? Un suflet care abia se tine de trup!” In momentul crimei nu uita sa
faca cruce copilasului si simte o bucurie oribila ca de aici inainte va trai
bine si linistita in casa asasinului sau fiu… Dupa ce Nikita ucide si este
spaimantat si prigonit de crima, Matrena se coboara in pivnita si netezeste
pamantul peste cadravul copilasului turtit. In actul final e fericita si bea.
Pana astazi nimeni nu si-a inchipuit o astfel de mama, un astfel de monstru.
Cele mai puternice tragedii ale lui Shakespeare sunt idilice pe langa fiarele
care bajbie in intunecimea din “La puissance des t?nebres”.
Akulina e o toanta. Stie de crima
si de furtul mamei sale vitrege; dintr-un vag sentiment de razbunare si de
senzatii brutal-organice se da tatalui sau vitreg, lui Nikita, care se
dezgustase de Anissia indata ce aflase, de la mama sa, de crima Anissiei.
Ce asemanare posibila ar fi,
domnilor, intre aceste trei femei din drama lui Tolstoi si Anca, singura femeie
din drama lui Caragiale? Anca iubea pe Dumitru, primul ei barbat, si il plange
intreaga viata, si toata viata ei nu urmareste altceva decat descoperirea si
pedepsirea asasinului. Anca e o energie curata, un suflet eroic, o vointa
extraordinara, o constiinta limpede, si pune legea si dreptatea de pe pamant
mai presus de ideea religioasa. Anca nu comite nici o crima, ci face suprema
jertfa de a se marita cu Dragomir, ca sa-l chinuiasca pana va marturisi si
ispasi crima. E evident, domnilor, ca de la Anissia, Matrena, si Akulina, trei
fiare inconstiente, trei monstri ai intunecimei, nu poti nici sa te inspiri,
darmite sa imiti, – ca sa ajungi la conceptia Anchii. E evident. E dovedit.
Sa comparam barbatii din Tolstoi
cu barbatii din Caragiale.
In “Napasta”, Dumitru, victima,
nu exista. La ridicarea cortinei fusese ucis de 9 ani. Dragomir, al doilea
barbat al Anchii, din dragoste si gelozie, pandise pe Dumitru in padurea de la
Corbeni si-l ucisese. O crima din iubire. Se insoara cu femeia pentru care
devenise ucigas, si ar fi fost fericit, daca Anca, in timp de 9 ani, nu l-ar fi
privit cu niste ochi taiosi, nu l-ar fi ars cu un glas de foc, nu l-ar fi
turtit cu cuvintele ei, in anumit scop, si nu i-ar fi rascolit sufletul pana
ce, ajutata si de Ion, nu l-ar fi prins in marturisirea pacatului. Dragomir
n-ar fi avut remuscare. Viata ii place. Fara voia lui, cu de-a sila, se duce sa
expieze o crima pe care n-o comisese, in locul crimei sale, pentru care fusese
napastuit un nevinovat. Cu cine s-ar asemana, fie si pe departe, Dragomir? Cu
Ignatici, primul barbat al Anissiei? Dar Ignatici e un batran, un bolnav, un
avar si moare otravit de Anissia. Ignatici e victima, Dragomir este ucigasul.
Nici un fel de asemanare in firea lor, in caracterul lor, si nici in rolul pe
care-l joaca in dramele de care ne ocupam. Nikita? Nikita este indicat de
Tolstoi ca un “coq de village”. Un sensual fara vointa; un usuratec fara
scrupul; un nestatornic care nu iubeste serios pe nici o femeie. A inselat pe
Marina. A petrecut cu ea si a parasit-o. E sluga la Ignatici. Sotia acestuia,
Anissia, se amoreaza de el. In sfarsit ii e sila de Anissia si traieste cu
Akulina, fata vitrega a sotiei sale. Ametit in placeri, se da la chefuri. Nu
bea ca sa-si uite vreo crima, caci nu savarsise nici una, ci de pofta, de
placere. Si desi are oroare de sotia sa, de Anissia, indata ce afla ca si-a
otravit pe primul ei barbat, comite, din slabiciune, din frica, din lipsa de
energie si de vointa, o crima cumplita: isi ucide copilul ca sa nu afle
Starostea si satul ca l-a facut cu Akulina. Si cum il ucide? Intr-o buimacie
stupida, il arunca jos, ii pune d’a lungul o scandura peste care se tranteste
cu toata greutatea trupului. Un tipat. Oasele fragede ale victimei troznesc! Si
intr-o clipa il apuca furia remuscarii. Se repede pe garliciul pivnitei: apucat
de spasmuri, striga in fata masii “plange, n-auzi cum plange! Si cum trozneau
sub mine oasele lui!” Cine nu-si aduce aminte de Makbeth si de strigatul lui de
remuscare cand isi vede mainile pline de sange? “Toata apa oceanului n-ar fi in
stare sa spele petele acestea!” In acest moment suprem psihologic, o perfecta
asemanare intre Tolstoi si Shakespeare, numai ca remuscarea lui Makbeth se
petrece in palat si cea din “La puissance des t?ncbres” in coliba. Nikita,
zdrobit, plange in bratele masii: “Maica, maiculita, nu mai pot, nu mai pot…
ah! fie-va mila de mine!” Si ma-sa ii raspunde: “Oh! dragul mamii, ce frica
ti-e! Du-te de bea ca sa prinzi inima, bea nitica votca”. Nikita e o victima.
Oribila lui crima, in fond, nu stie de ce a comis-o. El nu mai poate trai cu
acest grozav pacat in fundul constiintei. Nu e nebun, nu, domnilor, ci, in
clipa in care si-a ucis copilul, un fulger ii lumineaza sufletul. E un
iluminat, un pocait, un nefericit, hotarat sa marturiseasca lumii si sa
ispaseasca in fata legii si a lui Dumnezeu grozavul sau pacat. Au venit
nuntasii: beau si petrec; Akulina se marita; Nikita a disparut din mijlocul veseliei.
S-a dus intr-un grajd, s-a aruncat pe un maldar de paie, si-a pus un streang de
gat; priveste la un pom inalt. Sa se spanzure! Nu. Nu poate, trebuie sa
marturiseasca. Anissia, Matrena, il cheama sa dea binecuvantare asa Akulinei.
Dar cum sa puie el mana pe icoana? Apare in mijlocul multimei, in fata tatalui
sau, batranul Akim, dar descult si cu capul gol. Matrena tresare. Banuieste.
Vrea sa-l departeze, ba chiar sa-l faca nebun. Nikita cade in genunchi.
Priveste pe Marinka si zice cu glas tare: “Marinka, vinovat sunt. Ti-am
fagaduit sa te iau de nevasta, te-am inselat, te-am parasit. Iarta-ma in numele
lui Isus!” Apoi spre Akulina: “Ascultati mir ortodox. Akulina, sunt un
nelegiuit, vinovat sunt inaintea ta. Tatal tau n-a murit de moarte buna, ci otravit.
Eu l-am otravit. Iarta-ma in numele lui Hristos! Akulina, te-am inselat, si
ti-am ucis copilul, copilul tau si al meu. Si oasele lui trosneau… apoi l-am
ingropat. Eu, eu singur am faptuit acestea… “Si inchinandu-se in fata
batranului sau tata: “Iarta-ma, tata. Nu te-am ascultat, caine ce sunt, si
toate s-au intamplat dupa cum ai spus tu. Iarta-ma in numele lui Isus!” Cu cine
domnilor s-ar asemana Nikita? Cu Dragomir! Dar stiti ca Dragomir a comis o
crima din iubire, ca e un hotarat, ca n-ar marturisi nimic, ca nu din
remuscarea lui, ci torturat de Anca este prins, dupa 9 ani de zbucium. Cu
Gheorghe, invatatorul! Dar Gheorghe curteaza pe Anca fara nici un succes, si e
un mititel mediocru, care nu e in stare de nimic. Si intr-adevar nimic nu i se
intampla; nici vreo isprava, nici vreo fapa rea.
Din drama lui Tolstoi, domnilor,
ne mai ramane de analizat batranul Akim, barbatul Matrenei si tatal lui Nikita.
Akim e un batran tutuit, prost, in neputiinta de a lega doua cuvinte,
inganandu-se stupid in vorba fara sens “ta-i-e”. Akim insa crede in Dumnezeu,
nu bea alcool si nu fumeaza. In acest simplu pana la crestinism e toata religia
marelui rus, care a spus de atatea ori ca intr-un pahar de rachiu si o lulea de
tutun stau potential doua crime. Akim nu poate vorbi, baiguieste, si totusi,
dand cand in cand, din gura lui se aud cele mai sfinte invataturi: “lacrimile
ofensatei nu cad alaturea, ci peste capul ofensatorului”. In aceasta bruta,
cele mai nobile revolte.
Vine la fiu-sau. Abia si-a scos
obielele si a inceput sa se incalzeasca la soba cand, vazand pe fiul sau
intorcandu-se beat de la targ, se ridica amenintator; il acuza ca traieste in
pacate si pleaca noaptea si pe ger, strigand lui Nikita: “Lasa-ma, nu pot sa
mai stau! Mai bine sa petrec noaptea langa un gard decat in casa ta scarboasa!”
Iar cand fiu-sau marturiseste crimele in fata Starostii si a satului, Akim il
incurajeaza asa: “Vorbeste, fiul meu, spune tot si te vei usura. Deschide-te
inaintea lui Dumnezeu, nu te sfii de oameni!” Tolstoi a ales pe Akim ca sa-si
propovaduiasca inspiratiunea lui de profet. Intr-o bruta si-a pus toata
adancimea lui religioasa, tot geniul lui, de credincios. Akim este intelesul,
teza, problema dramei. In Ackim triumfa Tolstoi. Unde e preocuparea profetica
in drama lui Caragiale? Ion, nebunul si nevinovatul, are halucinatiuni, vede pe
Maica Domnului, dar nu stie ce vrea, nu stie de ce sufera, si se ucide, fiindca
asa ii porunceste lui in accesul de furie aceea pe care o vede in inaltimea
cerului. E aici vreo asemanare? Desigur, nici un fel de apropiere nu este cu
putinta.
S-a zis, domnilor, de unii
patimasi: drama tolstoiana reprezinta triumful dreptatii si in drama lui
Caragiale tot dreptatea triumfa. Ei si? S-ar fi putut sa fie asa. In mii de
drame triumfa dreptatea si nu din cauza aceasta s-a facut vreo asemanare intre
ele. Dar este asa in cazul nostru? Triumfa dreptatea in “La puissance des
t?ncbres”? Nikita marturiseste din remuscare. Nikita e adevaratul criminal.
Nikita a omorat pe Ignatici? Nu, Anissia. Si Nikita ia asupra lui crima. Nikita
a voit sa-si ucida copilul? Nikita a luat copilul de langa Akulina? Nu. Matrena
si Anissia il pun cu de-a sila sa ucida, Anissia ii arunca copilul in pivnita.
Matrena acopera cu pamant victima. Si Nikita ia asupra lui toate crimele. E aici
triumful dreptatii? Dar Anissia, otravitroarea, scapa de pedeapsa. E triumful
dreptatii? Matrena, fiara intunecimii, ea care da otrava Anissiei si o indeamna
sa-si ucida barbatul si sa-l fure, care prin spaima face pe fiul sau sa-si
ucida copilul, in scop de a trai bine si linistita, ea nu marturiseste si nu e
banuita, si nu-si ia pedeapsa. E aici triumful dreptatii? La Caragiale, da,
triumfa dreptatea si triumfa complet. O crima s-a comis, Dragomir dupa 9 ani
isi ia pedeapsa.
Si era natural sa fie asa.
Tolstoi si-a propus sa
dovedeasca, in infioratoarea lui drama, puterea intunecimii si triumful
credintei simple si profunde in Akim, care crede, si nu bea, si nu fumeaza.
Caragiale a creat un caracter, pe Anca, si prin Anca triumfa dreptatea
omeneasca. In Tolstoi lumea e vanturata in vartejul intunecimii, al
inconstientei, in valurile bigotismului, ale credintei, ale senzualitatii, – si
miscata de trebuinte materiale, asociaza fara sa-si dea seama, crima cu
religia. Taranii lui Caragiale sunt constienti, ageri la minte, stiu ce fac,
stiu ce vor, si prin capul nici unuia nu i-ar trece ideea sa-si inchine victima
sau sa-i puie crucea pe piept dupa ce ar fi doborat-o sub loviturile de cutit.
La Tolstoi, vagul, confuziunea, intr-o epopee grandioasa. La Caragiale, lumina
perfecta intr-o drama profund emotionanta.
Domnilor, am sfarsit cu prima
parte a pledoariei mele, si sunt incredintat ca am dovedit desavarsit cum
aceasta noua acuzatiune ce s-a adus lui Caragiale este o noua calomnie. Am fi
putut sa trecem peste ea. Sa cerem osanda cuvenita calomniatorului pentru prima
calomnie, dar n-am voit ca juratii, publicul, si indeosebi, astazi d-voastra,
domnilor magistrati, sa va pronuntati deciziunea cu indoiala ca, daca Caragiale
n-a plagiat pe Kemeny, ar fi putut sa plagieze pe Tolstoi.
Domnilor judecatori, trec la
prima calomnie pentru care am pornit procesul de astazi. Acest Caion in
“Revista Literara”, din 1 si 20 Decembrie 1901, a afirmat sub propria sa
semnatura ca d. Caragiale si-a furat drama “Napasta” dupa drama “Nenorocul” a
unui autor Istvan Kemeny, tradusa de Alexandru Bogdan si imprimata cu litere
kirilice la Brasov, in anul 1848. Caragiale a furat? Acest Caion pune in
paralele pe mai multe coloane, scene din “Napasta” lui Caragiale si scene din
“Nenorocul” lui Kemeny. Si scenele sunt absolut identice. Iaca de ce Caragiale
a pornit actiunea de fata. Caion nu a aparut astazi in fata justitiei. Sa
dovedim noi, pe langa afirmarea lui Caion, ca Kemeny nu exista, ca Alexandru
Bogdan, traducatorul “Nenorocului”, nu a existat, ca drama aceasta este o
inventie si ca documentele publicate de Caion constituiesc un fals.
Am fost la Brasov, am fost la
Budapesta. Caragiale a alergat in toate partile; s-a trudit; a cheltuit; s-a
adresat la toate autoritatile competente; si astazi posedam un lung sir de
dovezi despre perversitatea calomniatorului si despre falsurile plazmuite. In
primul rand, domnilor, va prezentam un catalog de tot ce s-a tiparit la Brasov,
de la 1535 si pana la 1886, lucrare datorata lui Julius Gross, profesor si
bibliotecar. In acest Kronstaedler Drucke nu gasim nici pe dramaturgul Istvan
Kemeny, nici pe traducatorul Alexandru Bogdan, si nici drama “Nenorocul”.
La Budapesta am dat peste o
publicatie decisiva in care se poate vedea daca a fost sau nu vreun dramaturg
cu numele de Kemeny, de Istvan Kemeny, si daca s-a scris si s-a imprimat
vreodata o drama cu numele “Nenorocul”, o opera pe care Cargiale ar fi putut
s-o plagieze. Iata lucrarea extraordinara cu titlul de “Magyar Irok, Elete ?s
Munkai”, adica “Viata si operele scriitorilor maghiari”, alcatuita, dupa o
munca de 40 ani, de catre savantul Szinnyei Josef, din insarcinarea “Academiei
de stiinte” din Budapesta. In brosura 46 este acea parte a literei k in care se
gaseste numele de Kemeny. De la pagina 1411 si pana la pagina 1454 sunt trecuti
toti Kemeny care au imprimat ceva in Ungaria. Am tradus tot ce se afla in
aceste pagini si am legalizat traducerea prin consulatul maghiar. D-voastra
veti examina aceste documente.
Iaca d-lor ce gasim in vasta
lucrare a lui Szinnyei: sunt 33 de Kemeny, si nici un Istvan Kemeny dramaturg,
si nici o opera dramatica cu titlul de “Nenorocul”. Si pentru a va convinge de
scrupulozitatea acestei opere, va voi cita cateva nume, si va veti incredinta
ca un autor dramatic care sa fi scris o drama in mai multe acte, ar fi fost cu
neputinta sa scape neconsemnat in lucrarea lui Szinnyiei. “Kemeny Anna Maria a
tradus doua piese teatrale: Papagalul, piesa sentimentala, in 5 acte, dupa
August Kotzebue, si Praedicatum, comedie in 3 acte, dupa baron Gebler.” –
“Kem?ny Bela junior, practicant de avocat si sublocotenent cezaro-regesc in
rezerva. A murit la 1883, Septembrie 28, in Pozsony, in etate de 23 de ani. A
fost colaborator la ziarele din Pozsony”. “Kemeny Ianos”, predicator evanghelico-reformat
la Szilvas. El a scris psalmul 174 in “Noua carte de cantece”. Cand dar se
catalogheaza astfel de traducatori, de colaboratori pe la ziarele dintr-un
orasel de provincie, si nu se scapa nici un preot care a scris un psalm intr-o
carte de cantece, ar fi fost imposibil savantului ungur sa treaca cu vederea un
autor dramatic original. Si cu toate acestea, noi am dus mai departe
cercetarile noastre. Ne-am adresat la profesori, la literati, la savanti, si
le-am cerut parerea lor in scris. D. I. Bunea, roman, profesor de limba si
literatura maghiara la liceul din Brasov, ne scrie urmatoarele: “Profesorul dr.
Iancso Benedek mi-a raspuns la epistola mea. El imi scrie ca in literatura
maghiara nu exista vreo drama cu subiect analog celui din Napasta”. Spre o mai
ferma asigurare s-a adresat cu “o rugare catre colegul sau dr. Bayer Iozsej.
Acest domn e cel mai chemat a-si spune parerea in chestiuni de literatura
dramatica maghiara. In cateva zile va primi Iancso raspunsul acestei autoritati
asupra faptului daca cumva exista vreo drama maghiara care sa trateze subiectul
dramei d-voastra”.
Domnilor, Iancso Benedek e
profesor de literatura maghiara la liceul clasic de stat din Budapesta,
directorul serviciului nationalitatilor si stie perfect romaneste. Bayer Iozsef
este profesor de literatura maghiara la Universitatea din Budapesta si autorul
“Istoriei dramei maghiare”.
In a doua scrisoare d. Bunea ne comunica: “In zilele acestea am primit epistola
d-lui Iancso, insotita de scrisoarea d-lui Bayer, care se pronunta definitiv in
chestiunea care ne preocupa. Aceste scrisori precum si epistola anterioara a
d-lui Iancso vi le trimit in original, cat si in traducere romaneasca. Din
aceste epistole va puteti convinge pe deplin despre aceea, ceea ce si alt cum
stiam, ca Caion vorbeste neadevaruri. Publicatiunea lui Szinneyei e mai presus
de orice banuiala a seriozitatii si caracterul ei stiintific nu are lipsa de
nici o confirmare. Szinnyei e un scriitor maghiar de rangul prim si
publicatiunea aceasta a lui trece de cea mai pragmatica si stiintifica pe
terenul bio-bibliografic maghiar. Scriitorii maghiari se provoaca la ea ca la
cel mai exact si corect izvor de date bio-bibliografice. E exclusa
posibilitatea ca Sznnyei sa fi trecut cu vederea pe vreun dramatic cu numele Kem?ny
Istvan si o confirmare a exactitatii datelor cuprinse in aceasta publicatiune
este superflua”. – Iaca, domnilor, si cele doua scrisori ale lui Iancso
Benedek, precum si scrisoarea lui Bayer Iozsef, in original si in traduceri
legalizate de consul. Iancso Benedek catre Bunea: “Am citit “Napasta” pana la
capat si am cautat nu cumva aflu ceva asemanator acesteia in literatura
dramatica maghiara veche sau noua? Cu desavarsire stire n-am aflat. Atat insa
nu m-a multumit. Am elaborat din piesa un escerpt detaliat, pe care l-am predat
colegului nmeu dr. Iosif Bayer, autorul istoricului dramei maghiare, rugandu-l
sa vada nu cumva afla intre multele produse ale literaturii dramatice maghiare
vreunul care sa fie asemenea “Napastei”. Colegul meu Bayer, care pe terenul
acesta e specialist de rangul prim, mi-a promis cu multa afabilitate ca-mi va
implini rugarea. Natural ca rezultatul numai in 8 – 10 zile voi putea comunica.
Te rog sa fii pana atunci cu pacienta. – dupa parerea mea Caion e dator sa
dovedeasca. El ar fi fost dator sa citeze si sa indice opul dimpreuna cu
autorul lui, locul si anii editiei, comunicand paralel si textul maghiar. Cel
putin in toata lumea astfel se intampla, de cate ori e vorba de palgiare. Nici
fabula, nici caracterul “Napastei”, nu le-a putut lua d. Caragiale din
literatura maghiara, cu atat mai putin dintr-o drama scrisa inainte de 1848,
deoarece opera e cu desavarsire psihologica-moderna. O astfel de drama nu s-a
scris pe atunci nicaieri, cu atat mai putin in literatura maghiara. Se poate
inchipui vreun scriitor maghiar care sa fi putut crea caracterul Anchii? Anca e
un tip curat al tarancei romane. O astfel de taranca maghiara nu exista.” Si in
a doua scrisoare a d-lui Iancso Benedek catre d. Bunea se comunica rezultatul
cercetarilor d-rului Bayer in urmatoarele cuvinte: “Am onoare a-ti transmite
epistola dr. Bayer. El, prima autoritate in istoria dramei maghiare, pe langa
cea mai intensiva cercetare, cu desavarsire n-a aflat nici un subiect care sa
semene cel putin cu acela al “Napastei”. Iaca in sfarsit si scrisoarea lui
Bayer Iozsef catre Iancso Benedek: n-am voit sa mai abuzez de rabdarea d-tale,
desi, durere, nu iti pot comunica altceva decat ca cercetarea a fost fara
succes. Am studiat o serie de subiecte dramatice si titlurile de drame, dar
n-am dat de vreo drama asemanatoare. Nu cunosc nici un scriitor dramatic
maghiar cu numele de Kemeny Istvan. Poate e traducator si chestionatul subiect
dramatic se ascunde cu totul sub alta titula de drama; poate ca e scriitor
original, dar atunci drama sa sta ascunsa ca manuscris in vreo oarecare arhiva.
Are insa lucrul si o alta parte. Cel ce acuza e dator sa dovedeasca. Nu acuzati
aduc probe ca n-au furat, ci acuzatorul dovedeste furtul. Sunt convins
domnilor, ca toate aceste autoritati, savanti de prima ordine in literatura
dramatica maghiara, ca toate aceste afirmatiuni stiintifice si dezinteresate,
ca toate aceste volume speciale si scrisori, au desavarsit dovada calomniei pe
care eram datori sa o facem, dar am facut-o ca sa nu aparem in fata d-voastra,
miscati de sentimentul razbunarii, ci de adanca noastra convingere in dreptatea
pe care o cerem, in reparatiunea legitima ce ni se datoreste in virtutea legii
si a celor mai elementare principii de demnitate si de ordine sociala.
Pana aici am cautat adevarul si
am precizat calomnia. Sa vedem omul.
Sa ne oprim putin asupra
falsului, asupra intentiunei, asupra relei credinte si a perversitatii fara
pereche in asemenea materie.
Iaca, d-lor, magistrati, – (d.
Delavrancea arata cele doua foi imprimate cu litere kirilice) – la ce scoboara
ura pe un om fara scrupul. E destul sa priviti, – acum mai ales cand v-ati
convins ca nu exista un autor dramatic maghiar cu numele de Kemeny, un
traducator Bogdan si o drama “Nenorocul”, – aceste doua foi. Ele sunt imprimate
cu litere kirilice. Trebuia falsul sa inceapa cu aceasta. Atat nu ar fi fost
destul. Foile trebuiau sa aiba caracterul de vechime, ca de la 1848. Si hartia
moderna a fost supusa la tortura; a fost artificial ingalbenita; flacara la
care au fost expuse foile a ars o bucata din ele. A planuit, a combinat, a
facut tot ce i-a trecut prin minte ca sa dea aspectul vechimei de acum o
jumatate de secol. A voit ca falsul sa aiba intreaga aparenta a realitatiei, a
adevarului; n-a uitat nimic, nu s-a sfiit de nimic: nu s-a rusinat de nimic; si
desigur ca ar fi ajuns la un volum intreg, daca n-ar fi fost sa posedam toate
dovezile calomniei si a revoltatoarei inventiuni. Unde se va opri acest
pervers, daca legea nu-i va taia exceptionalul avant pentru fals si escrocherie?
Sa nu credeti ca acest domnisor este la prima isprava in asemenea porniri. A?
nu! Trecutul sau e ilustru, ca toata tineretea. Nu e nici la inceputul si cred
ca nici la ispravitul acestei stralucite cariere. Colabora, ca incepator, la un
ziar din Capitala. Intr-o zi prezinta directorului, ca incepator, la un ziar
din Capitala. Intr-o zi pretinsa directorului o serie de nuvele, pretinzand ca
le-a tradus dintr-un volum al ilustrului Ibsen. Nuvelele se publica. Un cititor
pune in vederea directorului ca operele sunt prea slabe pentru Ibsen,
afirmandu-i in acelasi timp ca Ibsen n-a scris nuvele. Directorul ii cere
volumul lui Ibsen. Caion fagaduieste ca-l va aduce a doua zi. Din ceasul acela
n-a mai dat pe la redactie. Intr-un alt ziar publica o nuvela ca si cum ar fi a
sa. Luare admirabila, dar in cele din urma se descopera ca e plagiata dupa Guy
de Maupassant. Ambitia acestui tanar e prea mare ca sa ramana in domeniul
literaturii pure. Vru sa para un cercetator sever, un om de stiinta, un savant.
Si de ce nu? E asa de usor sa pari ceea ce nu esti, daca esti fara constiinta
onesta. Acuzatul izbuti sa publice in “Noua Revista Romana” de la 1 Decembrie
1901, o notita de o importanta istorica exceptionala, referitoare la Mircea cel
Mare. Ceea ce nu deslusisera istoricii nostri, Caion limpezi gratie unei
scrisori a papei Bonifaciu al XI-lea! Ascultati, domnilor, ce scrie acest nou
istoric, menit sa imprastie intunericul de pe evenimentele din cel mai departat
trecut al Romanilor. “Intr-o colectiune de documente privitoare la istoria
noastra, se afla publicat un raport din Creta, datat cu anul 1401, prin care se
spune ca un anume Emanuel Cano din Enes, intorcandu-se prin Tesalonic, a
intalnit trei turci care i-au spus ca fac parte din ramasitele unei oaste de 66
de mii de turci, care au devastat Ungaria si intorcandu-se prin Valachia,
Mircea Valahul a ucis o mare parte din armata turca, scapand cu viata numai
3000 de turci. Mircea Valahul e fara indoiala Mircea-Voda.
Se naste insa intrebarea: cand a
avut loc razboiul acesta in 1400 sau 1399? Si mai departe: – “Dupa d. Tocilescu
lupta aceasta n-a avut nici o insemnatate. D. Xenopol asemenea nu ne vorbeste
nimic despre lupta aceasta din 1400 sau 1399. Dupa cat stiu, d. Onciul pune
acest razboi in 1400 si admite in totul spusa raportului sus citat. Un document
pretios – iar un document, un nou document dupa documentul cu litere kirilice
de la Brasov; si veti vedea ce pretios este acesta – …Un document pretios “care
sa lamureasca aceasta problema; n-a fost un razboi, ci o simpla incursiune de
bande turcesti in 1399, iar nu in 1400, dupa cum lasa a se intelege raportul
din Creta. In hartiile raposatul Mgr. Hulst, s-a gasit si multe documente, prin
care o serie de scrisori de la feluriti papi. Una din aceste scrisori e a lui
papa Bonifaciu al XI-lea si datata din 14 Decembrie 1399, document interesant
pentru istoria noastra si inedit pana acum. Il pot publica azi in parte, gratie
unui nepot al raposatului Monsigneur d’Hurst. Documentul e scris in limba
latina. Reproduc din el, partea care ne intereseaza, in traductie romaneasca.
Cat despre autenticitatea lui, istoricii se vor convinge curand, cand acest
document, impreuna cu altele, vor fi imprimate in facsimile”.
Iaca, domnilor, si fragmentul,
domnisorul acesta, din faimosul document: – “In anul 1399 in luna cea calda a
lui Iulie, bande numeroase de hoti turci pradara Ungaria dunareana si parte din
Tara Valahiei, cea udata de Dunare. Un general Valah, Mirke, a batut pe
banditi”. – Imediat dupa publicarea acestui nou document oamenii de stiinta au
banuit falsul. Noi ne-am adresat d-lui profesor Onciul, un istoric de mare
valoare, preocupat indeosebi de epoca lui Mircea, si i-am cerut parerea sa
despre aceasta comunicare. Iaca raspunsul d-lui profesor Onciul: – “Stimate amice,
imi ceri parerea comunicarii facute de C.A. Ionescu (Caion), in noua “Revista
Romaana” Nr.45 sub titlul; “Un razboi al lui Mircea in 1399 (Un document nou)”.
Asa cum se prezinta aceasta comunicare n-are nici o valoare stiintifica.
Fragmentul publicat din un pretins document al papei Bonifaciu XI (n-au fost
decat noua papi cu numele de Bonifaciu, iar in 1399 era papa Bonifaciu IX)
este, din toate punctele de vedere, mai mult suspect. – 1). Nu se arata daca
documentul se afla in original sau in copie, cui si care cauza a fost liberat
si ce legatura cu restul se face acea mentiune despre Mircea. – 2). Data 14
Decembrie 1399 este imposibila ca datare originala; caci documentele papale din
acel timp, se datau dupa anii pontificatului, cu zilele lunilor dupa calendarul
roman. (Exemplu de la Bonifaciu IX; “Datum Romae, il Nonas Martii anno decimo”
6 Martie 1399). 3) Data din textul documentului: “In 1399, in luna cea calda a
lui Iulie” este absolut falsa ca forma; iar celelalte amanunte, precum:
“Ungaria Dunareana”, – parte din Tara Valahiei cea udata de Dunare” – “un
general valah Mirke” sunt cel putin suspecte. – Asa fiind, din fragmentul
publicat nu ramane nimica ce ar avea infatisarea unei marturii autentice.
Banuind o falsificatie, am interpelat pe autor asupra documentului in
chestiune, la seminarul meu de istoria romana, la care lua parte ca student.
Dansul a spus atunci ca in vara urmatoare va aduce lamuririle cerute, iar de
atunci (era pe la inceputul lui Dec.) nu s-a mai aratat la seminar, la care
pana la acea data luase parte foarte regulat – Mai este de notat ca, in
comunicarea publicata, autorul promitea a publica “curand” documentul intreg in
facsimile, care insa pana astazi (Martie 1902) n-a iesit la lumina – Din
acestea mi-am format convingerea ca avem a face cu un falsificat grosolan, prin
care se mistifica publicul, cum si revista ce cu prea ingaduitoare libertate
deschide coloanele sale pentru asemenea Note si discutiuni”.
Iaca omul, domnilor magistrati,
pe care-l judecati. E complet felul lui. Nu se sfieste de nimic. Uraste pe
Caragiale? Il calomniaza si calomnia si-o debiteaza in termeni infioratori de
murdari. Dar ca sa poata calomnia, el, Caion, pe un Caragiale, simte trebuinta
de a inventa oameni si opere? Inventeaza. Dar atat nu-i e deajuns? Simte si
trebuinta de a fabrica documente false? Le fabrica si le publica. Si-a
satisfacut patima. Vrea sa se ilustreze ca istoric? Nu rezista de-a minti o
Tara intreaga asupra evenimentelor ei. Inventeaza un document din “luna calda a
lui Iulie”. Si-a satisfacut vanitatea!
In sfarsit, domnilor, acest Caion
comite un alt fals, de asa natura ca ni-l zugraveste perfect de bine ca un
suflet mic si pervers, animat de o imensa desartaciune. Am aici o brosurica de
18 pagini, pe care o da publicului cu titlul de Isus. Dupa atatea mii de volume
scrise despre Isus sa vie Caion cu 18 pagini? S-ar parea o copilarie. Nu, nu
este o cooilarie. Brosura o publica nu pentru cuprinsul ei, ci pentru coperta
de la sfarsitul ei. Aici in cateva randuri – un nou fals – naivitatea lui trece
orice masura inchipuita.. Iata ce citim pe aceasta coperta finala: Din
lucrarile lui Const. Al. Ionescu. Si ce lucrari credeti ca anunta? Mici
incercari? Brosuri? Nu, domnilor, volume in limba franceza. A gasit si editor!
E un scriitor celebru, care a trecut hotarele tarii inca de la 1899. Sa citim:
– “Essais sur la d?cadence romaine” Paris 1899, Retaux freres ?diteurs. Pretul
3 lei si 50 bani – “Etudes historiques” Paris 1899. Retaux freres editeurs. 1
leu si 50 de bani – “Le culte de Bachus” 1901. Retaux freres,
libraires-?diteurs. Pretul 3 lei si 50 de bani. La 20 de ani si la 23 de ani sa
publici deja volume de sute de pagini, in limbi straine, si sa gasesti la asa
varsta si pentru asa studii voluminoase, librari, editori in Paris? Nu e asa ca
e extraordinar? Si totusi in cazul nostru nu e de loc extraordinar. Acest
domnisor n-a publicat nici un volum din cele anuntate. Un fals cu care sa
pacaleasca pe credulii din Romania.
Am scris librarului Victor
Retaux, caci astazi firma Retaux freres a ramas numai Victor Retaux. Si iaca
raspunsul editorului d-lui Caion: “domnilor, ca raspuns la scrisoarea d-voastra
din 5 curent, am onoarea de a va trimite catalogul meu si de a va informa ca nu
sunt editorul publicatiunilor d-lui Ionescu”.
Si sa nu se invoce tineretea. Ar
fi ofensa adusa tineretii si tinerimii. Tineretea e gratioasa, e generoasa, e
entuziasta. Greselile unui tanar se resimt de inocenta si dezinteresare, iar nu
de calcul, de ura si de perversitate. Copilarie e… sa intentezi un autor, o
drama si un traducator in scop de a injosi pe un scriitor ilustru? Copilarie
e.. sa fabrici documente, sa le ingalbenesti la lumanare, sa le imprimi cu
litere kirilice, si sa afirmi ca le-ai rupt dintr-un volum pe care-l posezi,
fagaduind a-l darui Academiei?… Copilarie e… sa inventezi documente istorice?…
Copilarie e… sa anunti ca ai publicat deja trei volume in limba franceza?
…Copilaria ar fi cel putin desinteresata!
La calomniatorul Caion in tot
ce-a facut… interes, perversitate patima si egoism! Are interes evident sa para
savant. Insala “Noua Revista Romana”. Are interes evident sa para deja un
scriitor insemnat. Publica pe coperta unei brosuri o serie de opere imaginare,
ca si cum ar fi editate de un librar din Paris.
Daca ar fi izbutit sa insele – si
aceasta a voit – opinia publica, si-ar fi saturat vanitatea si ar fi crescut
enorm in consideratia lumii. Falsurile lui dar, au logica perversului, iar nu
capriciile inocente ale tineretii.
Renumele lui Caragiale, operele
lui Caragiale, spiritul lui Caragiale il prigonesc, ii rascolesc ura. Simte un
mizerabil interes de a-si potoli aceasta ura, aceasta invidie. Are un interes.
Si nu copilareste cauta sa si-l satisfaca, caci nu se opreste la critica,
oricat de rea, de murdara si de inversunata ar fi fost ea. Domnilor, se poate
face o critica, dreapta sau nu, patimasa, au senina, o critica filologica, o
critica estetica. Se poate sa urmaresti intr-un autor pe langa estetica lui si
etica lui, si sa te ridici la o critica filozofica. Mai mult, pe langa toate
aceste raporturi, se poate sa studiezi epoca omului, ca pe langa omul in sine,
sa strangi de aproape toate cauzele care au determinat idealitatea autorului si
natura intima a operelor, ca si cum ai face un capitol din istoria nationala.
Astfel, s-ar infatisa critica cu aspectul, cam pretentios, de critica
stiintifica.
Oricare fel de critica s-ar fi
incumetat acuzatul sa incerce in contra lui Caragiale, si oricat venin de
mititel neputincios si rau, ar fi varsat in cadrul incercarii sale, Caragiale
ar fi ramas senin, ar fi suras, cel mult poate ar fi aruncat vreo scanteie de
spirit, daca ar fi crezut ca patima adversarului merita o scanteie din spiritul
sau. Dar nimeni, domnilor, nici in Romania, nici aiurea nu poate fi asa de
mare, incat un fals, combinat cu documente, cu probe de fapt, si pus pe doua
coloane, sa nu fie expus la discredit si la dispretul publicului. Fata de
documente din care reiese furtul, de orice natura ar fi el, numai justitia te
poate apara, daca documentele sunt false si tu nevinovat. Raspunsul lui
Caragiale n-ar fi rasturnat faptele concrete, ba ar fi contribuit la dezonoarea
lui. Numai justitia este in stare sa salveze onoarea cuiva, cand calomnia si
falsurile sunt dovedite.
In politica, – uneori
confruntandu-se cu calomnia, – ura si inversunarea, au explicatiunea lor daca
nu chiar scuza. Un om insemnat, inzestrat cu un temperament robust si cu un
real talent, in politica nu reprezinta numai vointa lui, sentimentalitatea lui,
aspiratiunile lui, credintele lui; ci in el se insumeaza pornirile tuturor
partizanilor. El e o suma de vointe, de sentimente, de aspiratiuni, de
credinte. Si patimile de pretutindenea cu intreaga suma a impulsivitatilor se
concentreaza in acest campion. In fata lui un adversar identic de covarsit de
toate energiile sufletesti ale coreligiorarilor sai. Din aceasta cauza uneori
se intampla descarcari de o violenta extraordinara. In asemenea descarcari, in
confuziunea pasiunilor, uneori scapara si calomnia. Si totusi justitia trebuie
sa-si faca datoria, caci astfel sub pretext de patimi politice, moravurile s-ar
cobori si mai mult, iar viata publica s-ar dezonora pana la salbaticie.
Dar in arta, in literatura, ce
explicatiune usuratoare ar avea calomnia?… Ura personala a unui invidios?… Da,
stiu ca stralucitul talent a lui Caragiale a starnit in cativa perniciosi,
pasiuni oarbe. Lumina lui stinge acele slabute licariri, slabute ca
fosforescentele chibriturilor trase pe un perete. Renumele lui fara voia lui,
proiecteaza o umbra groasa peste unele nume care nu merita sa traiasca. Aceasta
este cauza calomniei si a falsurilor.
Cum, domnilor?… Un popor intreg
admira pe Caragiale… Admiratiunea trece peste Carpati. Bunul lui nume trece
peste hotarele neamului romanesc. Si pe acest om sa-l acuzi, sprijinit de falsuri,
ca operele sunt jafuri literare? Dar asta inseamna a izbi in credinta, in
admiratiunea si in fata romanilor! Si ce s-ar fi intamplat daca criticul
impostor n-ar fi fost surprins? Ce s-ar fi intamplat daca nu adunam noi aceasta
multime de probe? O mandrie a tarii ar fi fost vestejita, nu numai Caragiale
infierat! Si ce idee si-ar fi facut strainii de noi romanii? Ca suntem un
popor, care ne sarbatorim pungasii, ca gloriile noastre se intemeiaza pe jaf,
ca geniul nostru este o rusine, ca nu avem nici constiinta, nici demnitate?
Si cand ma gandesc ca omul acesta
a vegheat jumatate din noptile sale pentru a ne crea o dramaturgie originala…
cu cat talentul lui e mai mare, si osteneala mai covarsitoare… cu atat calomnia
e mai odioasa si incercarea mai demna de asprimea legilor! A! Stiu, cunosc
acuzatiunile puerile ce s-au adus lui Caragiale. – “Ai atacat libertatile
publice!” – “ai batjocorit Constitutia!” – “Ai zeflemisit Egalitatea!” – “Ai
ponegrit Democratia!”. Nu, domnilor, spiritul profund si ascutit a lui
Caragiale a denuntat sarlatania si usurinta, a rechemat la realitate pe naivii
zvapaiati, a zugravit zapaceala si denaturarea spiritului national. Rolul lui a
fost de a contribui in parte la insanatosirea vietii noastre publice. Si in
fond, in dramaturgia lui, nu e rautate ci iubire. Caragiale nu uraste pe
Catavencu, pe Dandanache, pe Ipingescu, pe conu Leonida. El nu isi calomniaza
nici personajele creiate de el. Parca il vad retras intr-un colt, scanteindu-i
privirea de patrundere, surazand de sincera si buna placere: isi asculta eroii
pretutindenea, cu dragoste si ii iaza, ii rotunjeste in mintea lui, ii descarca
de partea banal-indiferenta si ii reduce la sufletul lor real-estetic,
etern-real. Asa si-a studiat tipurile; si animat si de alta dragoste, de enorma
dragoste de limba romaneasca, s-a jertfit ei, framantand-o pentru a-i spori
viata, puterea si farmecul. A munci din greu; si-a robit tot talentul si toata
intelingenta lui pentru fala noastra a tuturora; si traind din greu, n-a intins
mana nimanui si nu s-a plans niciodata de ingratitudinea acelora de care a
depins soarta poporului roman, nici de ratacirea multora care n-au inteles ca
viata unui popor atarna nu numai de dezvoltarea lui materiala, ci si inaltarea
geniului lui. Si cand Caragiale sta resemnat la o parte, si traieste din munca
aspra, cinstita si demna… sa-l izbim, sa-l patam… sa-l infatisam lumii ca pe un
furt ordinar…? Ii produce ceva teatrul, – teatrul lui care a inveselit si
insanatosit, – sa-l calomniem… sa comitem falsuri… sa-l jecmanim si de acest
venit, pentru care si-a jertfit viata intreaga! …Caragiale a prezentat chiar in
anul acesta, un volum la Academie… pe el!… sa convingem pe toti ca e un
scriitor de contrabanda…
Dar termin, domnilor, rugandu-va
sa nu pierdeti din punct de vedere cine e calomniatorul si cine e calomniatul;
sa va ganditi la mijloacele intrebuintate de calomniator pentru a pipai bine
gradul lui de perversitate: sa va inchipuiti suferintele morale ale
calomniatului, calatoriile si cheltuielile pe care a trebuit sa le faca cu
adunarea probelor, pentru ca pe langa osanda ce se cuvine vinovatului, sa
acordati despagubirile ce se cuvin nevinovatului, si pe care le-am formulat in
scris in plangerea noastra.
Din vol. Biblioteca marilor
procese- I Procesul Caragiale-Caion Calomnie prin presă; II Procesul arhitect
Socolescu Crimă de incendiu, Editura Societăţii Anonime „Curierul Judiciar”,
mai-iulie, 1924 - Reprodusă în facsimil de Editura Semne, Bucureşti, 2008
