Cândva, într-o câmpie legendară,
un vechi castel de bronz tânjea sub prav.
Durerea-l bântuia ca o fanfară
pe dinăuntru și pe dinafară,
căci Regele Pescar era bonav.
Pecinginea se lăfăia-n donjoane.
Puia șopârle purpura-n postav.
Ogivele cădeau peste balcoane,
și pragurile licăreau broboane,
căci Regele Pescar era bolnav.
Osânda lui plutea peste ogoare.
Parfumul ierbii, mai demult suav,
rotea-n văzduh vârtejuri de duhoare.
Nici pasăre nu se iubea, nici floare,
căci Regele Pescar era bolnav.
Pe boltă izvorau într-una semne
din pensula unui cumplit zugrav.
Și fosforul clipea din ochi pe lemne,
și apele, sleind, stagnau solemne,
și Regele Pescar era bolnav.
Pădurile - schelete care țipă,
văzduhul tras prin tină ca un sclav,
și streșinile toate-ntr-o aripă,
cântând sub vântul galben, a risipă,
și Regele Pescar mereu bolnav.
Veneau din patru vânturi cavalerii
să-ntrebe pe monarh de Graalul Sfânt.
Dar toți intrând în camera durerii,
grăiau cuvântul blând, al mângâierii,
uitau să spună celălalt cuvânt.
Iar Regele se-mbolnăvea mai tare.
Străjerii-n turn strigau de patru ori.
A doua zi, sub proaspete vlăstare,
erau găsiți zăcând, fără suflare,
frumoșii cavaleri rătăcitori.
Doar Parsifal, uitând ce se cuvine,
îl întrebă pe regele-n delir
care tânjea de zece ani mai bine
de dorul întrebării ce nu vine:
- Messire, unde-i misticul potir?...
Atunci, deodată, codrii înfrunziră,
cetățile țâșniră din noroi,
și apele albastre năvăliră
jucându-și spumegarea, ca o liră
pe care umblă degete de ploi.
Iar Regele, sărind din așternuturi,
primea uimit prin aerul verzui
cum holde noi nodeau în vechi ținuturi,
și flori și păsări, bete de săruturi,
cântau liturgic învierea lui
