Testament politic
Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar – şi nu e neapărat nevoie
să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică
oricărui tip de produs al totalitarismului – există soluţia (mistică) a
credinţei. Despre aceasta nu va fi vorba în cele ce urmează, ea fiind
consecinţa harului prin esenţă selectiv.
Soluţia întâi: a lui Soljeniţîn
În Primul cerc, Alexandru Isaievici o menţionează scurt, revenind
asupră-i în volumul I al Arhipelagului Gulag.
Ea constă, pentru oricine păşeşte peste pragul Securităţii sau altui
organ de anchetă, în a-şi spune cu hotărâre: în clipa aceasta chiar mor. Îi
este permis a-şi vorbi consolându-se: păcat de tinereţele ori vai de
bătrâneţele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de
bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am să le mai
beau, de cărţile pe care n-am să le mai citesc, de plimbările pe care n-am să
le mai fac, de muzica pe care n-am să o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e
sigur şi ireparabil: de-acum încolo sunt un om mort.
Dacă aşa gândeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face
nimic. Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce
se consideră mort, nimic nu-l mai poate speria, îmbrobodi, atrage, aţâţa. Nu
mai poate fi amorsat. Nu mai are – fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieşit din
lume – după ce jindui, ce păstra sau redobândi, pe ce îşi vinde sufletul,
liniştea, onoarea. Nu mai există moneda în care să-i poată fi achitat preţul
trădării.
Se cere însă, fireşte, ca hotărârea să fie fermă, definitivă. Te
declari decedat, primeşti a te învoi cu morţii, desfiinţezi orice speranţă. Te
poţi regreta, ca doamna d’Houdetot, poţi regreta, însă această sinucidere
morală şi prin anticipaţie nu dă greş. Riscul unei cedări, al consimţirii la
denunţ, al unei recunoaşteri fanteziste a pierit cu desăvârşire.
Soluţia a doua: a lui Alexandru Zinoviev
Este cea găsită de unul din personajele cărţii Înălţimile găunoase.
Personajul e un om tânăr, prezentat sub porecla alegorică Zurbagiul. Soluţia
stă în totala neadaptare în sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are
acte în regulă, nu e în câmpul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate
goale şi o haimana. Traieşte de azi pe mâine, din ce i se dă, din ce pică, din
te miri ce. E îmbrăcat în zdrenţe. Munceşte pe apucate, uneori, când şi dacă i
se iveşte prilejul. Îşi petrece mai toată vremea în puşcării ori lagăre de
muncă, doarme pe unde apucă. Hoinăreşte. Pentru nimic în lume nu intră în
sistem, nici măcar în cea mai neînsemnată, mai păcătoasă, mai neangajantă
slujbă. Nici măcar păzitor la porci nu se bagă, neurmând pilda eroului unei
nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela, obsedat de frica de răspundere,
sfârşeşte porcar. Nu, Zurbagiul s-a proiectat (în stil existenţialist) odată
pentru totdeauna câine de pripas, capră râioasă, călugăr budist cerşetor,
smintit, nebun pentru (întru) libertate.
Un asemenea om, aflat la marginea societăţii, e şi el imun: nici asupra
lui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. Îl pot
oricând închide, hărţui, dispreţui, batjocori: dar le scapă. Odată pentru
totdeauna a consimţit a-şi trăi propria viaţă conform exemplului şi modelului
unui perpetuu azil de noapte. Din sărăcie, neîncredere, neseriozitate şi-a
făcut un crez; se aseamănă unui animal sălbatec, unei fiare jigărite, unui
tâlhar la drumul mare. E Ferrante Palla al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al
lui Matei Călinescu. E un iurodivâi laic, un drumeţ neplictisit (iar Wotan
coborând pe acest pământ ce nume poartă? Der Wanderer), un jidov rătăcitor.
Şi-i slobod la gură, vorbeşte de istov, dă glas celor mai primejdioase
anecdote, nu ştie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin
minte, rosteşte adevăruri pe care ceilalţi nu-şi pot îngădui să le şoptească. E
copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E
lupul din fabulă – şi ea îndrăzneaţă – a lui La Fontaine: habar nu are de
zgardă.
E liber, liber, liber.
Soluţia a treia: a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovsky
Ea se rezumă: în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor,
urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci, dimpotrivă,
scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta.
În martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: “Va fi război. Praf
şi pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pândeşte pe toţi. Iar
eu simt că întineresc cu douăzeci de ani“.
Cu cât îţi merge mai rău, cu cât sunt greutăţile mai imense, cu cât
eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai
întrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cât cenuşiul,
întunerecul şi vâscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai
inextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât eşti mai
dornic de luptă şi cunoşti un simţământ (crescând) de inexplicabilă şi covârşitoare
euforie.
Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale:
lupţi. Te înfrâng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. (Aşa vorbea Churchill în
1940). Râzi, îţi ascuţi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică fericirea,
nespusa fericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu
deznădăjduieşti, că nu te declari învins şi răpus, dar şi guşti din plin
bucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o senzaţie de năvalnică, dementă
voioşie.
Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, o
concepţie militară a vieţii, o formidabilă îndârjire morală a trupului, o
voinţă de oţel înnobilat şi o sănătate spirituală adamantină. E probabil că
presupune şi un duh sportiv: să-ti placă bătalia în sine – încăierarea – mai
mult decât succesul.
E şi ea salutară şi absolută, deoarece e bazată pe un paradox: pe
masură ce ei te lovesc şi-ţi fac mai mult rău şi-ţi impun suferinţe din ce în
ce mai nedrepte şi te încolţesc în locuri mai fără ieşire, tu te veseleşti mai tare,
tu te întăreşti, tu întinereşti!
Cu soluţia Churchill se identifică şi soluţia Vladimir Bukovsky.
Bukovsky povesteşte că atunci când a primit prima convocare la sediul KGB n-a
putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărţii
sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar
Bukovsky urmează: n-am putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se faca ziuă,
să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despre ei şi să intru în ei ca un
tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui.
Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de
nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra în ei ca un tanc!
Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scris vreodată
în lume. Şi mă întreb – nu pretind ca e aşa cum spun eu, nu, câtuşi de puţin,
mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb – dacă nu cumva universul acesta, cu
toate roiurile lui de galaxii cuprinzând fiecare mii ori milioane de galaxii
fiecare cu miliarde de sori şi cel puţin câteva miliarde de planete în jurul
acestor sori, dacă nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea
măsurate în ani-lumină, parseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea
aceasta de materie, aştri, comete, sateliţi, pulsari, quasari, găuri negre,
pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate erele, toţi eonii, toate
timpurile şi toate cuantumurile spaţio-temporale şi toate astrofizicile
newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi putut
fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.
Concluzie
Tustrele soluţii sunt certe şi fără greş.
Altele, pentru a ieşi dintr-o situaţie-limită, dintr-un univers
concentraţionar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino,
labirint sau cameră de anchetă, din teamă şi panică, din orice cursă de
şoareci, din orice coşmar fenomenal, nu ştiu să existe. Numai acestea trei.
Însă oricare din ele e bună, suficientă şi izbăvitoare.
Luaţi aminte: Soljeniţîn, Zinoviev, Churchill, Bukovsky. Moartea
consimtiţă, asumată, anticipată, provocată; nepăsarea şi obrăznicia; vitejia
însoţită de o veselie turbată. Liberi sunteţi să alegeţi. Dar se cuvine să vă
daţi seama că – lumeşte, omeneşte vorbind – altă cale de a înfrunta cercul de
fier – care-i în bună parte şi de cretă (vezi Starea de asediu a lui Camus:
temeiul dictaturii e o fantasmă: frica) – e foarte îndoielnic să găsiţi.
Veţi protesta, poate, considerând că soluţiile subînţeleg o formă de
viaţă echivalentă cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicând riscul
morţii fizice în orice clipă. Asta aşa este. Vă miraţi? Pentru că nu l-aţi
citit pe Igor Safarievici, pentru că încă nu aţi aflat că totalitarismul nu e
atât închegarea unei teorii economice, biologice ori sociale, cât, mai ales,
manifestarea unei atracţii pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot
încadra în hăul totalitar e simplu: ei iubesc viaţa, nu moartea.
Moartea, însă, cine, Singur, a învins-o? Cel ce cu moartea o a călcat.
(pg.6-9)
Nicolae
Niculescu*
* E inutil,
credem, a explica raţiunea adoptării acestui pseudonim. Reamintim că textul
fusese destinat unei circulaţii mai mult sau mai puţin restrânse. E, de
asemenea, inutil a insista asupra legăturii intrinseci dintre cele două
testamente ale lui N. Steinhardt. Cuvântul era pentru el doar o expresie a
faptei.
(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia)
