”De fapt în artă războaiele se
pierd aproape totdeauna în spatele frontului. Nu în câmp deschis, ci în
defileele ceasurilor de singurătate pe care nimeni nu le vede și puțini le
știu. Pentru că în spatele frontului e totdeauna un om singur care-și caută drumul
spre semenii săi. M-ar ispiti să spun că scriitorul trebuie să îndure o lungă
tăcere pentru a vorbi. Dar aceasta ar putea să pară o vanitate. De aceea, nu
vreau să apăr singurătatea scriitorului decât de o vină pe care ea nu o are:
aceea de a semăna cu fântâna lui Narcis. Pentru că, în realitate, artistul se
află la polul opus. Vreți dovezi? Ele sunt, după părerea mea, evidente. Narcis
întoarce spatele lumii, pentru a renunța în cele din urmă și la sine, în vreme
ce artistul, explorându-și singurătatea, speră că va descoperi în ea lumea.
Unul se privește în oglindă pentru a muri. Altul, pentru a trăi și pentru a vorbi
despre asta. Pentru ca Narcis să se salveze, ar fi fost de ajuns să fi întors
capul. La un artist aceasta ar echivala cu un abandon. (...)
Nu putem da altora decât ceea ce
există în noi înșine și tocmai de aceea a fi singur din când în când e necesar,
probabil, pentru a fi solidar totdeauna. Dacă vreți, păcatul originar al unui
artist nu este atât singurătatea, cât dorința de a o face cu orice preț să
vorbească. El e ținut de aceea într-o ambiguitate care îl devoră în două părți.
Într-o parte se luptă cu îndoielile și cu spaima că nu va fi înțeles; din
cealaltă parte, aude reproșurile celor
care-l învinuiesc pentru jumătatea sa de singurătate. Astfel că singurătatea
unui artist este și povară și ogor. Și blestem și loc de muncă. Lumea este
pentru el un adevăr mereu pierdut și mereu visat strălucind la limita fiecărei
nopți, iar tăcerea ascunde o dublă amenințare. (...) În fapt, singurătatea unui
artist este totdeauna contradictorie, pentru că el se retrage în singurătate nu
pentru a tăcea. Și cu cât e mai singur, cu atât e mai însetat să o spună cuiva
contestându-și singurătatea chiar prin faptul că o mărturisește. Concluzia, mi
se pare, se impune: acolo unde singurătatea eșuează, triumfă arta. Nici un scriitor
nu s-a confesat pentru că a fost singur, ci pentru că în singurătate n-a
consimțit să devină mut, n-a renunțat la dorința de comunicare. În chiar momentul
când începe să scrie, el recunoaște că trebuie să iasă dincolo de limitele
sale, că nu poate trăi fără alții. Ce credeți că sunt în realitate invectivele
sarcastice aruncate uneori din singurătate de un artist-solitar? Eu vă propun
să vedeți în ele strigăte mândre de ajutor. Când nu mai are curaj să spună că
iubește lumea, artistul pretinde că o disprețuiește. Dar disprețul său nu e
decât un mod de a ascunde o iubire care sângerează. ”Eu sunt singur, în timp ce
ei sunt toți”, spune cineva în Dostoievski.(...)
O legendă din Mexic spune că
arborele universului are două brațe. Unul al dragostei, altul al durerii. Și mă
gândesc că poate artistul e un astfel de arbore. Pe de oparte singur, pe de
altă parte solidar, el își obține tocmai în singurătate dreptul de a iubi. Și
uneori se ratează nu pentru că n-a dorit să fie solidar, ci pentru că n-a
îndrăznit să fie singur, nu s-a cufundat destul de adânc în adevărul său, fără
de care ar sfârși prin a repeta numai ceea ce aude de la alții. Problema cea
mai spinoasă a unui artist e tocmai aceasta, să țină o cumpănă dreaptă.
Întrucât, trăind la o răspântie, între eu și noi, el n-are voie să uite că rostul singurătății sale nu poate fi decât
o treaptă spre o solidaritate mai adâncă.”
(Octavian Paler, Artistul și arborele
universului)
