Nicolae Steinhardt - Relația autor- contemplator

 

”Andre Gide spunea că secretul criticului sau cititorului sensibil este însușirea de a ști să admire.

Mai înainte de orice altceva este nevoie de capacitatea aceasta, mărinimoasă și nobilă: neteama de admirație. Cultura, inteligența și subtilitatea nu ajung defel. Sunt prețioase calități intelectuale; deasupra lor stă admirația , care-i virtute morală.

 Goethe: este tot atât de greu să citești o carte bună pe cât de greu este să o scrii.

Rezultă de aici că receptorul operei (contemplatorul, mai bine zis) trebuie să fie de nu chiar la înălțimea operei, în orice caz (măcar) pe undeva prin apropiere. Lumea crede îndeobște că operele clasice și capodoperele sunt ”greu de citit” E o iluzie, o amăgire, un alibi. Nu-i vorba de o dificultate, ci de distanță. Opera nu-i inaccesibilă prin ea însăși, ci din pricina nevredniciei cititorului (receptorului) Piedica, de cele mai multe ori nu-i de natură intelectuală, ci morală. (Lenea, superficialitatea, prejudecățile, meschinăria, nerăbdarea, vulgaritatea cititorului). Vladimir Nabokov (în volumul de memorii): Într-o operă de imaginație (ficțiune, adică) de primul ordin conflictul nu se produce între personaje, ci între autor și cititor.”

(...)

Lectura este un act de ghicire și descifrare. Cititorul operează asemenea ghicitorului în palmă ori în cafea și, totodată asemenea psihanalistului: el descifrează. Ce descifrează? Opera, firește. Dar aceasta-i partea secundară, brută a lucrării. El descifrează de fapt pe autor, îl dă pe față și-n vileag, îl descoperă, îl dezvăluie, îl demască, aidoma iscusitului psihanalist. Face cunoștință cu el.

Psihanalistului, anglo-saxonii îi spun ”analist”. Într-adevăr, critica ori lectura aceasta chiar fac: analiză.

Cititorul, privitorul sau auditorul unei opere ”scandaloase” (”ultragiante”) se află în situația duhovnicului care ascultă o spovedanie unde i se înșiră păcate cutremurătoare, scandaloase, ciudate. E în situația lui Tihon căruia i se mărturisește Nicolae Stavroghin. În realitate, orice autor și inovator e un Stavroghin și oricare dintre cei care iau cunoștință de opera lui contestatară e un Tihon. Întocmai unui bun, priceput și înțelept duhovnic, i se cade partenerului (receptorului, adică) să dea dovadă de răbdare, atenție, indulgență, minte deschisă, calm. Apoi, de lipsă de prejudecăți, pudicitate și sfiiciune. Și să nu cunoască verbul a se mira. Și pravila dintâi să-i fie smerenia.

Duhovnicul bun se socotește întotdeauna pe sine cel puțin la fel de păcătos ca acel care i se destăinuiește. Pripa și suficiența nu-s bune. ”

 

(Nicolae Steinhardt,  Relația autor- contemplator, din vol Monologul polifonic)