În noapte, în noapte, în noapte
voi bate la uşile oarbe ale tăcerilor…
„Acestea sunt uşile tainei,
în număr de şapte,”
– Corăbierilor,
rătăcitori după Soare,
lăsaţi-mă singur…
Cutremurare-n afară, dar pace adâncă-n adâncuri,
cu degete palide, flori de iacint,
şi uşa dintâi s-a deschis scârţiind;
şi am stătut fără nume, neştiutor,
nespus de uşor,
neştiutor început,
fără trecut,
neştiutor viitor…
Şi am bătut – eram altul, cu floare de măr,
şi mere rodit-au într-adevăr,
o lume se-ncearcă în fiece măr
şi fiece măr e un un număr…
Cu degete arse şi ochi de scântei,
la uşa de taină cu numărul trei;
pe frunte-mi – frunza, una, de trifoi:
„Şi tot înţelesul, şi singurul sens
îl vei avea prin subiect, predicat
şi voluptoasa lor întrunire;
şi totul va fi înlăuntru-ţi,
şi totul va fi în afară-ţi,
şi tu între ele.
Şi vei pricepe şi apa ce curge
din deal către tine
şi de la tine la vale
în clipa de ieri,
în clipa de azi
şi-n clipa de mâine;
căci tot de asemeni, odaia lumii tale
e Înălţime,
Lărgime
şi Adâncime,
amin.”
Braţu-mi de bronz cu tărie bătu la intrarea a
patra,
în faţa statuilor goale mânat de destin.
„Mai stai puţin”
gânguri adormind Cleopatra.
În faţa uşii cinci
eram în opinci
şi nădragi:
„Oiţelor dragi,
sus la munte sus
doinind v-am adus
ca să vă ascund
dincolo de prund,
la iarba cea grasă,
în ţara frumoasă,
de Domnul aleasă…”
În faţa uşii şase
am tras la aghioase:
„Aghios, Aghios, Aghios,
tămâie, tămâie, tămâie,
momâie, momâie,
lălâie…”
„Părea
că prin nouri o poartă s-a deschis”,
adânca dintre porţi.
Şi în tăcerea tăcerilor
am zis:
– Corăbierilor,
lumină! Şi-am înviat dintru morţi.
